Olimpiu Nuşfelean, director "Mişcarea literară": Moş Crăciun mi-a adus o mulţime de jucării

Despre o asemenea sărbătoare – de iarnă – nu poţi vorbi decât folosind câteva cuvinte, cuvinte simple. Şi facem asta parafrazând titlul şi versul celei mai frumoase colinde, pe care o cântăm în prag de casă sau la liturghia de Crăciun. E o sărbătoare minunată, care ne cuprinde în palma ei ocrotitoare pe toţi. Ne încălzeşte şi ne însufleţeşte, ne dă semn că în adâncul existenţei noastre pulsează o inimă comună, aceea a bucuriei şi credinţei în descinderea între noi a Fiului Domnului.
Dacă aş fi ateu, mi-ar fi greu să-mi explic prin ce proces – psihic, sau social, sau spiritual, de conştiinţă sau politic... – a apărut un asemenea moment impus de tradiţie, de ritual... Închipuiţi-vă că aceasta se întâmplă în cel mai arid moment al anului, mai îndepărtat de speranţa obişnuită... Dar, creştin fiind, îmi e la îndemână să remarc marea lucrare a Celui de Sus de a semăna sămânţa bucuriei, a încrederii în minune, în semnele desluşite de Magi, în chiar aceste zile când, pentru noi, din această parte de lume, frigul ameninţă simţirea.
Se spală cele rele, cele bune se adună. De unde atâta generozitate? Atâta şansă acordată nouă, celor adormiţi în leagănul atâtor false promisiuni?
Crăciunul este sărbătoarea întremării, a redobândirii puterii fiinţei şi a fiinţării prin naşterea Celui care vine în lume drept cea mai minunată promisiune, inocentă şi izbăvitoare, înainte ca durerea venirii Sale să fie conştientizată.
O sărbătoare care adună în contul fiecăruia sănii de lucruri minunate. Vă amintiţi Crăciunul copilăriei? Ce ar fi copilăria, ce ar fi copilul care am fost fără sărbătoarea naşterii Domnului? Îmi amintesc – era prin anii de grădiniţă... – cum, în seara de Crăciun, Moş Crăciun (despre care, mai târziu, mi-am dat seama că este ... bunica) mi-a prezentat la fereastră cutia ispititoare în care se afla „puşca de tras la semn”, pe care am deschis-o în acea seară, iar surorii mele – o păpuşă enormă, nesperată. Cum era poezia aceea? „Sunt soldat, sunt călăreţ/ Uite, am un cal isteţ,/ Am şi sabie de lemn,/ Puşcă am de tras la semn,/ Am şi coiful de hârtie./ Ce-mi mai trebuieşte mie?” Da, Moş Crăciun mi-a adus o mulţime de jucării, caii isteţi îi aveam în grajd, cu mânjii care ne bucurau cu zburdălnicia lor mereu.
Extraordinară este şi această repetată îndeletnicire a noastră de a împodobi bradul de Crăciun. O fac an de an, cu aceeaşi bucurie, în casa părintească, unde revin necontenit, unde îmi... revin, necontenit, chiar dacă unele absenţe dor. Se întâmplă acolo unde aşez bradul în suport, în suportul sub formă de cruce..., îi anin podoabele, şi vin – prin timp – bunica sau bunicul, vine mama... şi mai adaugă o podoabă sau o idee... Cei care nu mai pot fi văzuţi – pentru că aşa ne este dat – veghează lucrarea mea dintr-o stea şi poate că steaua aceea străluceşte mai tare de sărbătorile de Crăciun!...
Colindătorii, însă, se împuţinează. Nu-i semn de progres, nici de modernitate. Pierderea culturii rurale, tradiţionale, nu-i compensată de niciun câştig. Uşa creştinului – şi a creştinătăţii – este însă în aceste zile larg deschisă. Primitoare! Nu-i lucru puţin.