Omul decor

Poetul bistriţean Gelu Vlaşin, stabilit de ani buni în Spania, îşi adună o parte din poemele din volumele „Tratat la psihiatrie”, „Poemul turn”, „Atac de panică” şi „Ultima suflare” în antologia „Omul decor”, care a apărut la Editura Brumar din Timişoara. O poezie a emoţiilor, a jocului de cuvinte, observându-se aşezarea în pagină, cu totul inedită, precum şi feeria versurilor. Poezia din primul volum editat se constituie într-o serie de „depresii” ce culminează: „La tineretului/ noaptea târziu” unde florile gândurilor sunt purificate, iar tulburarea ochilor duce spre o lume care dansează „în ritmul radioului obosit”. Observăm un parteneriat între real şi ireal, între natură şi om: „în camera/ portocalelor/ uriaşe/ doar aerul/ cu tine/ respiră în/ somn”. Visul este calea care accede dincolo de lumea umană, gesturile fiind surprinse în detaliu pe paginile care au „miros de nopţi nedormite”. O poezie în care ne întâlnim cu amnezia psihogenă, demenţa presenilă, insomnia, psihoza reactivă, toate anesteziate prin cuvinte: „azi nu mai sunt plantă ornament”. Poetul este retrezit la viaţă, urmând să păşească în poemul turn, unde situaţia zbaterii între viaţă şi moarte se doreşte a fi ţinută sub control prin aranjarea versurilor în formă dreptunghiulară. Atunci când „moartea vine/ ca o scorpie neagră” dorind să prădeze cuvintele, poetul încearcă să facă ordine „pe asfaltul din faţa poemului turn” ieşind la atac cu cele mai bune gânduri. Iubita este surprinsă cu versurile mirosind a moarte: „să fiu mortul tău/ moartea mea” toate aceste imagini şocante ducând, de fapt, la dorinţa de a îmbrăca gândul în ipostaza luptei pentru viaţă: „din adâncuri/ o pasăre/ uitată/ şi-a luat zborul”.

Trecem printr-un atac de panică, descoperind sfârşitul lumii în momentul în care biserica se prăbuşeşte sub cerul întunecat. Ziua apocalipsei începe la ora 6.17, continuând cu titluri-minute până la ora 00:00. Dacă la început protagonistul doreşte să fie văzut ca un iubit, în atmosfera lunii albastre şi a copacilor de marmură neagră, după ce muzica se aşterne peste versurile zămislite „cu săgeţi cu vârful otrăvit”, atmosfera se precipită, la telefon gândurile îmbrăţişându-se erotic, ca mai apoi, „ca nişte lilieci” să cadă dietetic spre lumea măruntă. Imagini flash, în care întâlnim toate insectele lumii, zbătându-se întru dorinţa de viaţă, iar salvarea vine prin făgăduinţa de a nu muşca din mărul „pată de culoare” ascuns în buzunarul ispitei. Cuvintele se răsucesc în faţa scenariului, iar buzele care sărută „o icoană plină de carii” încearcă aducerea întru eternitate a fiecărui detaliu. La 21:01 poetul ajunge să urască „neputinţa/ care-şi rostogoleşte mânia”, apoi este invocat îngerul pentru ca mai apoi „cărţi/ cu scuipatul artistic/ prelins pe copertă” să fie lecturate „pe scările timpului/ ridicat printre stâlpii” care, alături de zidurile cetăţii, duc la apărarea cu ultima suflare a corpului. La ora 12:00 este savurată o „cafea tare/ şi muzici bizare” stabilindu-se teritoriul luptei pentru ca mai apoi cortina să cadă fără un rezultat prealabil. Adică, aşteptăm „ultima suflare”, ciclu de poeme în care este descrisă fiecare parte a corpului omenesc. Se începe cu mâna „care doarme/ care adoarme/ care hrăneşte/ mâna mea/ cea de toate zilele”, adică cu partea esenţială care face ca lucrurile să prindă normalitate sub coordonarea minţii: „mintea mea/ care mă minte/ care mă face/ să-mi pierd minţile”. Genunchiul stâng se apleacă spre rugăciune, ochiul drept se rostogoleşte spre iubire, ochiul stâng plânge dragostea, iar degetul mare apasă pe trăgaciul care închide cortina. Salvarea vine tot de la inimă, care dacă „şi-ar împrăştia lacrimile/ doar astfel/ întunericul mă va ocoli”. În visul fugar, care adună toate pulseurile de trăiri, indiferent că sunt pozitive sau negative, descoperim că suntem ceea ce credem că nu suntem, adică „nisipul nesfârşitului/…/ stăpânul prăpastiei eterne”, care respiră ultima suflare întru nemurire. Sugestiv pentru acest volum este şi desenul de pe copertă, „Cerul şi pământul” al Andreei Baciu.

O poezie a frământărilor, a descoperirii vieţii, a filozofiei existenţiale.