Oniţa Mureşan, O nouă Grădină cu flori

Livius George Ilea

Dacă referinţele personale, furnizate cu relativă parcimonie, tind a învălui în mister dimensiunea privată a dinamicei plasticiene bistriţene Oniţa Mureşan, nu acelaşi lucru se poate spune despre prezenţa sa expoziţională: prolifică, delicat-invazivă, venind în întâmpinarea unui public al cărui orizont de aşteptare – chiar în contextul general, marcat de traversări succesive ale unor reiterate crize ontologice/socio-politice/economice ş.a. – rămâne, totuşi, „pre-figurat” de sensibilităţi ancestrale vis-à-vis de pacea unui Eden primordial întru care omul se doreşte a fi restituit sieşi, tămăduit şi (re)transfigurat.
Adresându-se consistentei „nişe” a iubitorilor de artă contemporani – exasperaţi de agresivitatea iconică generată de competiţia impusă de o „societate consumeristă” scăpată de sub control, omiaţi de avalanşa de violenţă, noroi&sânge revărsată în mass media – pe a căror sete de frumos, de armonie se şi mizează, pictura Oniţei Mureşan ar putea fi asimilată, în mod facil, unor sintagme ca „noul figurativism liric anti-criză”, ori „zen eclectic transilvan”, ignorându-se complexitatea unui demers auctorial particularizat de suave incursiuni în viaţa acestor inefabile, simbolice fiinţări vegetale, demers tot mai rar antamat cu deplină sinceritate a trăirii în contextul plasticii autohtone contemporane.
Înrudite spiritual prin aspiraţiile metafizice şi curative vizate, în „Flori de leac” ori „Grădini din Bistriţa”, de concitadinul Marcel Lupşe, învecinându-se cu sensibilitatea cromatică şi modul gingaş/discret/surdinizat de invocare a duhului naturii prezente la un Horia Paştina, cât şi cu modul de a infuza cu tainică nelinişte datele realului, marca Francisc Luka (alături de care şi expune, la Galeria Veroniki Art, în expoziţia Ofranda grădinii), imaginile iscate din energia creativă a Oniţei Mureşan se situează, însă, pe cu totul alte coordonate ale exprimării plastice – şi anume, sub semnul unei feminităţi senzuale şi totuşi eterice, vibrând cu o vitalitate aparte, împărtăşindu-se de ludic şi sacral deopotrivă.
În creuzetul magic al picturii, acolo unde culorile prind viaţă şi formele contururi pulsatile, artista pare a topi alături de suspinări nedesprinse încă de filigranul/subtextul unei prezumate melancolii, sclipirile unei naturi mereu zenitale – însemne ale unei vajnice, stenice, echilibrate personalităţi artistice, rezultanta conjugării unei sensibilităţi poetice extrem orientale cu temperamentul meridional şi, sopra tutto, cu o perseverenţă, fără îndoială, de sorginte teutonă.
Dezvoltând sub fascinaţia arhetipului paradiziac al grădinii propria sa variantă imaginală de hortus conclusus, Oniţa Mureşan îşi apropriază o viziune plastică nuanţat postmodernistă, al cărei eclectism nu împietează însă asupra coerenţei operei picturale propriu-zise, plasând-o benefic într-o privilegiată zonă de cvasi-atemporalitate, în care putem distinge vag schiţate fragmente de încremenite grădini pompeiene, medievale ziduri de claustru sicilian, culori venite parcă din celebra Clos Normand*, vagi inserţii de contururi Art Nouveau, parfumuri de grădini victoriene ori chiar sfielnic-tremurătoare, palide petale de la îndepărtatul Banchet cu flori de la Qujiang**...
Re-modelarea şi revizitarea prin varii filtre culturale a realităţii iconice/morfologice a propriei grădini, precum şi a reflectării acesteia, ca temă majoră, în propriul discurs plastic constituie, în fond, deliciul unui caz de dublă generare a operei: picturale şi ambientale, deloc străin unor mari împătimiţi ai naturii, dintre care, am fi tentaţi să amintim aici, drept ilustru „inspirator”, desigur, un Claude Monet.
Alături de centralitatea motivului edenic, vocaţia sinestezică – asocierea premeditată/programatică de sugerate parfumuri, sonuri, gusturi, senzaţii tactile ori culori şi forme –, elementul de corporalitate umană circumscris apariţiilor cu incertă, imponderabilă anatomie feminină a unor evanescente eve, proserpine, ori iudite celebrând arhaice, secrete ritualuri, structurează şi personalizează universul operei Oniţei Mureşan, plasându-l sub rezonanţele de haiku transnaţional, postmodern ca gest-reverenţă de integrare a fiinţei umane în marea Carte cu poeme a naturii.
Aparent lipsit de tensiuni interioare, acest univers ni se descoperă marcat de nebănuite/surprinzătoare, fertile contradicţii interne: ample desfăşurări spaţiale coexistă cu intense, punctuale căutări ale detaliului cromatic „perfect”, în vreme ce glasiuri de palimpsest, transparenţe ce permit respiraţia pânzei, a texturii – lăsând culoarea să reverbereze simfonic în ansamblul unor delicate „fugi” – sunt punctate cu accente reliefate volumetric prin consistenţa tuşei. Proiectând imaginea unui melanj de forţă şi fragilitate, de feminitate contemplativă, abandonată sieşi, dar şi pură, masculină, pozitivă energeia, pictura Oniţei Mureşan pare a fi deopotrivă traversată de un fior veterotestamentar ca şi de un ludic filon poematic goliardic constituindu-se într-o odă închinată efemerului floral, cât şi într-o înverşunată, patetică stavilă adusă iremediabilei eroziuni temporale. Izvorât din nevoia acută de conservare/reactualizare intra muros a paradisului pierdut şi totodată din spornică risipire de sine, demersul plastic al Oniţei Mureşan pare a ilustra o reţetă de succes validată de recente studii de psihologie environmentală*** cât şi o antică intuiţie gen Feng-Shui, ocrotind puritatea unui mereu ameninţat sunet interior şi deschizându-se, urmând acelaşi pattern paradoxal, „violenţei” tuturor armoniilor posibile ...
Omagiind pictura drept ineluctabil, unic modus vivendi, iar grădina în dimensiunea simbolică a unui destin plastic asumat, nedeturnată de mode/trenduri/modele ori de tirania preferinţelor publicului, Oniţa Mureşan se poate întreba retoric, parafrazând, la graniţa ereziei, poetica scrierilor pauline (Gal., 2.20): „Oare trăiesc eu sau grădina trăieşte în mine?".

Note:
*Clos Normand – una din cele două grădini ale reşedinţei de la Giverny aparţinând pictorului francez impresionist Claude Monet, cealaltă fiind o Grădină Japoneză cu iaz şi podeţ.
** În timpul dinastiei Tang – perioada de apogeu cultural al Chinei feudale (618-907 e.n.), împăraţii ofereau primăvara, când florile îşi deschideau corola, un banchet grandios, în grădina Qujiang, din capitală (pe atunci oraşul Changan), în onoarea celor ce obţineau titlul de Jinshi (savant superior), în urma examenului susţinut, în luna ianuarie a fiecărui an, în cadrul sistemului de examene imperiale pentru recrutarea de înalţi demnitari în stat.
*** Studii de ultimă oră, şi cât se poate de serioase, în domeniul psihologiei environmentale, efectuate de prestigiose colective de cercetare a numeroase universităţi nord-americane au validat formule comerciale gen “all kinds of flowers will help us to experience LESS STRESS MORE HAPPINESS” (toate tipurile de flori ne vor ajuta să experimentăm MAI PUŢIN STRES, MAI MULTĂ FERICIRE), concluzionând că plantele şi în special plantele purtătoare de flori au efect terapeutic, regenerator şi tonic nervin, reduc stresul – inclusiv cel profesional ori cel cauzat de noxele civilizaţiei urbane, prezenţa acestora fiind recomandată în spitale, sanatorii, staţiuni climaterice sau, de ce nu, în instituţii publice.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]