Opinii. Istoria, astăzi, poate să ne apropie

Românii de la Carpaţi, Dunăre şi Mare, popor latin bimilenar iar prin strămoşii traci, geţi, daci şi romani – multimilenar, situaţi la răscrucea intereselor populaţiilor migratoare, a celor trei imperii expansioniste – otoman, habsburgic, ţarist, pe un “pământ de cumpănă” (L. Blaga), au trebuit să ducă continue lupte pentru apăratea fiinţei sale naţionale dar “niciodată din hotarele sale afară piciorul nu s-au scos, ce înfipţi şi nezmulşi au rămas” (D.Cantemir). “Hotarul nostru e o religie. Noi n-am luat nimănui nimic” (N. Iorga). Probabil că suntem singurul popor din lume înconjurat de o coroană, de un brâu etnic tot de români. Şi, totuşi, de-a lungul timpului s-au găsit denigratori şi falsificatori care să ne contesteze vatra de etnogeneză, să susţină teoria vidului, că suntem păstori migratori să ne plimbe de pe un mal pe celălalt al Dunării, ori că am venit abia în secolul al XIII-lea ş.a.m.d. Istoricul originar din Ardeal, Wellmann Imre scrie că “România Mare a luat fiinţă din spolierea, jefuirea a patru ţări” – “Igy jött létre négy ország fosztogatásával Nagyrománia”.

Acum, după 1000 de ani, când relaţiile dintre state sunt în curs de reaşezare, nu putem merge pe ceea ce ne-a despărţit în trecut, adică, disputa înverşunată din istoriografia maghiară şi română, acuzele reciproce, lipsa de încredere şi supărarea seculară. Să ajungem la un dialog sincer, constructiv în care să ne spunem reciproc, cine şi de ce s-a simţit lezat.

Un prim pas s-a făcut cu întâlnirea din 23-24 mai anul trecut (2008) de la Centrul Cultural Ungar din Bucureşti, între redactorii revistelor de profil História – Budapesta şi Magazin istoric. Au participat din partea maghiarilor: acad. Glatz Ferenc, redactor şef al publicaţiei amintite, director al Institutului de Istorie, Szász Zoltan, copreşedintele Consiliului ştiinţific de la Institut, Zsoldos Atila, şef de secţie, Sipos Péter, consultant principal, Csorba László, director adjunct la Institutul de Istorie.

La discuţii au participat: acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Dinu C.Gurescu, prof. univ.dr.Ioan Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Române, dr. Crişan Muşeţeanu, director general al Muzeului Naţional de Istorie a României, prof.univ.dr.Mihail E.Ionescu, directorul Institutului de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară şi al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiessel”.

Dialogul româno-maghiar, de înaltă ţinută a relevat necesitatea mutării accentului de pe subiectele care ne-au dezbinat spre cele care ne pot apropia.

La întrebarea: Este istoricul un Ianus cu două feţe? Acad. Dan Berindei precizează că “Istoricul trebuie să aibă o singură faţă, una pozitivă, a adevărului”.

Sipos Péter, amintind de tratatele de pace de la Paris după Primul Război Mondial, arată că: “Din punct de vedere al românilor, tratatele au constituit o reparaţie istorică (referindu-se la Transilvania, Bucovina, Basarabia). Din perspectiva ungară, însă, aceste tratate au fost o adevărată catastrofă. Nu cred că vom putea cădea vreodată de acord asupra acestei probleme, şi aici este punctul sensibil al tratatelor de pace de la Paris. Aşadar, cred că există probleme susceptibile de răspunsuri duble”.

Istoricii nu trebuie să se considere adversari, ci să se privească drept parteneri care au uneori viziuni total diferite.

Acad.Dinu C.Giurgescu: “Cu vreo zece ani în urmă mi s-a pus întrebarea: 1918 a fost anul împlinirii naţionale pentru România şi anul dezastrului naţional pentru Ungaria. Cum interpretaţi lucrul acesta?

Răspunsul meu a fost că ambele comunităţi au dreptate, pentru că fiecare dintre ele priveşte evenimentul prin perspectiva întregii evoluţii care îi stă în spate. Aşadar, era normal pentru români să afirme că şi-au îndeplinit dezideratul întregirii statului, după cum era normal pentru unguri să afirme că, după sute de ani de existenţă, Regatul Maghiar se află destrămat. Vedeţi, deci, că nu e un Ianus cu două feţe, ci este acelaşi eveniment pe care fiecare comunitate sau naţiune europeană îl priveşte în mod diferit.

Realitatea de azi impune dialogul între istoricii români şi unguri întrucât avem aceleaşi probleme, aceleaşi dificultăţi, urmărim aceleaşi programe educaţionale având o primă generaţie crescută în libertate (1989-2009) de peste 18 ani, pentru care nu există bariere în calea călătoriilor. Această generaţie, şi nu numai, tinde să devină cetăţeni europeni.

Se aşteaptă ca redacţiile celor două reviste de istorie să realizeze în viitor câte un număr comun!! Şi o conlucrare eficientă.

prof. Ioan Bureacă