Ovidiu Pecican: Mama a intrat într-un vis

Mama îmi spune la telefon că m-a căutat un bărbat necunoscut.

– Nu ştiu ce voia, nu mi-a zis. Sper că nu ai ceva probleme cu poliţia.

Are temeri în ce mă priveşte. O liniştesc.

– I-am spus că nu eşti aici. Am zis că eşti plecat la maică-ta, la Arad.

Atâta doar, că ea e mama, şi ea e la Arad.

– De ce i-ai spus aşa? – întreb nedumerit.

– Nu ştiu. Cred că abia mă trezisem din somn. I-am dat numărul telefonului tău mobil. Nu trebuia?

Peste cinci minute mă sună ea:

– Acuma ştiu ce voiam să-ţi spun. Uite, am scris pe biletul ăsta că fraţii tăi sunt în Germania, dar duminică Dinu revine.

– Ştiam – încerc să o liniştesc.

– Da? Bine, atunci. M-am temut să nu-ţi fi îndrugat bazaconii mai înainte.

– Nu-ți fă griji, stai liniștită...

– Așa mă bucur când te aud... Nu știu, așa, dintr-o dată, tare mă bucur.

– Și eu pe tine, mamă. Ai tot ce îți trebuie?

– Da, da. Am.

Mai apoi mă sună iar:

– Am rămas fără nimic de mâncare în casă.

– Nu se poate! Am vorbit cu femeia, ai frigiderul plin.

– Alea nu-s ale mele.

– Dar ale cui?!

– Ale celorlalți.

– Care ceilalți?!

– Nu știu. Ăștia... Care stau aici.

– Mamă dragă, numai tu stai acolo...

„Numai tu. Și umbrele... Și fotografiile de pe pereți...”

Ziua următoare, azi:

– Am vorbit cu sora ta, s-a întors din Germania, e la ea acasă. Sun-o dacă vrei.

– Mamă, nu avea cum se întoarce, abia a plecat de două zile. În schimb mâine vine Dinu.

E sâmbătă.

– Ba nu, ştiu sigur. În orice caz, sun-o tu, dacă vrei să vezi. Ai telefonul ei, nu?

Mama a intrat într-un vis. Iese tot mai greu din el și are dubii, nu mai prea știe când e pe o parte și când pe cealaltă... Această plonjare nedorită în oniric are, desigur, un nume în lumea medicinei. (Dar ce anume nu are nume acolo?) Eu refuz să i-l pronunț. Mă bucur că mama mă recunoaște, când mă vede pe mal. Mă bucur că se mai agață un pic de mine, că nu se lasă purtată complet de curent. Încă mai are un pic de forță în brațele ei descărnate care se agață de ierburile malului. ”- Sunt aici, stai cu mine, mamă!” îmi vine să țip. În schimb, îmi înăbuș strigătul sub un surâs candid. L-aș dori încurajator, dar nu-l vede nimeni în întunericul din mine în care am coborât.

„Mă mai poți păstra un pic în visul tău, mamă?” Cât? Mă vei lua cu tine când te vei desprinde?”

De ani buni, mama tace, acaparată, de-acum, în întregime de partea visului...