PARADOXURI FISCALE (VIII)

Paradoxul la care m-am oprit de data aceasta se referă la faptele care constituie contravenţie şi modul lor de încriminare prevăzut de anumite acte normative. Deşi este un paradox cu un pronunţat caracter juridic, l-am inclus în categoria paradoxurilor fiscale pentru că cele mai multe contravenţii îmbracă haina fiscalităţii prin sancţiunile pecuniare care se aplică în cele mai multe cazuri. Anumite acte normative ce încriminează fapte de natură contravenţională pornesc de la o formulare de genul: constituie contravenţie la prevederile prezentului act normativ următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni. Şi urmează şirul faptelor incriminate şi sancţiunile ce se aplică în cazul comiterii lor. Ceea ce este paradoxal, în asemenea formulări, se referă la modul deosebit de uşuratic şi iresponsabil în care legiuitorul dă posibilitate constatatorului să treacă de la contravenţie la infracţiune. Astfel de formulări pot duce la abuzuri din partea multor organelor de constatare. Legea trebuie să facă o demarcaţie precisă între contravenţie şi infracţiune, funcţie de pericol social al faptei şi nu de modalitatea de apreciere a organului constatator, aşa cum lasă să se înţeleagă formularea de mai sus. Contravenţia are un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea şi aceste două noţiuni nu se pot confunda. Ce condiţii ar putea îndeplini o faptă prevăzută şi pedepsită de lege drept contravenţie, ca să poată degenera în infracţiune şi să întrunească elementele constitutive ale acesteia?
Dar să vedem cum sunt definite contravenţia şi infracţiunea de către legislaţia noastră. Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prevede: „art. 1 - Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, […].” Codul penal stipulează: art. 1 – „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”; art. 2 – „Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”; art. 17 – „Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Dacă „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale” atunci cum poate fi trasă la răspundere penală o persoană care a comis o faptă incriminată doar contravenţie? Se uzează numai de circumstanţele agravante ale faptei până la extrem, dar nu se au în vedere şi cele atenuante, aşa cum sunt ele prevăzute de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa 2/2001: „Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţi, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită.” Deşi condiţiile care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt corect definite de lege, ele nu îşi găsesc loc în formulările introductive ale actelor normative care încriminează faptele drept contravenţie, în schimb îşi găsesc loc cele care ar putea duce spre infracţiune cu toate că formulările nu sunt ambigue. Adagiul din dreptul roman „DURA LEX, SED LEX” , „legea e dură dar e lege” exprimă pe de o parte duritatea legii, iar pe de altă parte echilibrul şi imparţialitatea ei. Cum acest adagiu îşi poate găsi aplicabilitate în cazul legilor de la noi care caută să scoată în evidenţă, doar duritatea legii? Cum organul constatator al unei contravenţii poate fi echidistant faţă de lege şi faţă de contravenient atâta timp cât legea îl îndeamnă să folosească aceleaşi instrumente atât pentru faptele care constituie contravenţie, cât şi pentru infracţiune?
De ce formularele de procese-verbale de constatatoare ale contravenţiei nu au o rubrică în care să fie menţionate şi cazurile care înlătură vinovăţia pentru fapta comisă. Anumite organele de constatare sunt dotate cu aparatură de măsurare şi control ai unor parametri care-i ajută la aprecierea gravităţii faptei, în schimb contravenientul nu dispune de nimic care să-l apere de eventuale acuze injuste. Aparatele nu pot înregistra împrejurările în care se săvârşeşte fapta. Este nevoie de intervenţia omului pentru a raporta parametri tehnici înregistraţi de aparate, la limitele umanului, pentru a determina gradul de pericol social şi a stabilii vinovăţia numai funcţie de acest pericol. Dar pentru aceasta legea trebuie să fie lege: aspră, clară, justă şi imparţială. Să fie un instrument eficient de descurajare şi combatere al faptelor antisociale pe bază de dreptate şi adevăr, şi nicidecum o unealtă de represiune şi intimidare, sau un mijloc de încasare al amenzilor, aşa cum este cazul multora din legile noastre.
Măgeruşan Ioan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5