Părintele Serafim

Ioan Pintea

Au rămas foarte puţini călugări bătrâni îmbunătăţiţi în mănăstirile noastre. Din păcate despre câţiva dintre ei se vorbeşte foarte puţin sau chiar deloc. Pricinile sunt felurite. Nu le enumerăm aici. În sfârşit…
Părintele Serafim Man este unul dintre cei „nedreptăţiţi”. Celebritatea şi gloria de care se bucură congenerii lui l-au ocolit. Poate nici Cuvioşia sa nu şi-a pus în mişcare toate „strategiile” extramonahale. Poate felurite invidii frăţeşti s-au străduit să-i umbrească ascensiunea. Poate, de ce să nu o spunem pe cea dreapta, el însuşi nu şi-a dorit o asemenea încununare. Discret, modest, retras, asemenea sihastrilor neştiuţi, Cuvioşia sa devine pe zi ce trece tot mai anonim, dar în acelaşi timp tot mai iubit şi mai căutat de credincioşi. Frate cu păsările, ierburile, florile şi pădurile Rohiei. Nu întâmplător şi-a intitulat o carte: Livada duhovnicească.
Întotdeauna am recunoscut în Părintele Serafim chipul călugărului adevărat. A intrat în Mănăstirea Rohia la vârsta de 17 ani, i-a fost alături Episcopului Justinian, în anii '50, când acesta rămăsese singur la Rohia, mănăstirea fiind „răvăşită de interdicţii comuniste”, cum însuşi spune într-o însemnare şi, de-a lungul vieţii a învins potrivnicii şi greutăţi foarte greu de înţeles la mintea omului; a biruit o boală cruntă, prin urmare a avut de-a face cu miracolul, cu minunea adevărată, a trecut bărbăteşte peste oprimările unui regim ateu, a biruit moroşeneşte şicane şi supărări de tot felul, a călugărit un iudeu întru ortodoxie şi nu a crâcnit niciodată sub povara ascultărilor monahale. Un om drept. Un călugar care, după părerea mea, ar fi meritat chiar şi un scaun de episcop.
Acum, când scriu aceste rânduri am în faţă chipul lui şi chipul Părintelui Nicolae Steinhardt. Două fotografii, două chipuri care nu pot fi despărţite. La un moment dat vieţile lor au fost atât de contopite încât este aproape imposibil să vorbeşti despre unul fără a ţine cont de celălalt. În primul rând trebuie ştiut că Părintele Serafim a avut curajul (rarisim la vremea aceea) să-l găzduiască şi să-l ocrotească, laic fiind, şi în cele din urmă, să-l călugărească pe ovreiul Steinhardt. Tot el i-a devenit duhovnic. Un duhovnic de clasă, de elită, la care Părintele Nicolae şi-a aflat alinarea, iertarea şi dezlegarea. Ştiu foarte bine, pentru că eram la Rohia, cum Părintele Nicolae, după prea puţinele neputinţe pe care le mai avea, alerga degrabă şi rapid, dimineaţa devreme sau seara târziu, la duhovnicul său inegalabil să primească din plin înţelegere şi sfat. Steinhardt vorbea tare, fără farafastâcuri solemne, mândru şi foarte elegant despre duhovnicul sau. După moartea lui mulţi s-au grăbit să-i devină ucenici, ocrotitori, salvatori, discipoli, duhovnici… În realitate despre cât a fost de preţuit şi de iubit Nicolae Steinhardt numai Părintele lui duhovnicesc ştie. Ştie şi ce a pătimit pentru primirea unui evreu în mănăstire, ştie foarte bine, şi cel mai bine, consecinţele pe care le-a îndurat cu asupra măsură. Dar nu s-a plâns niciodată, nu a reproşat nimănui nimic. S-a retras în sine. S-a făcut mic ca să fie mare în fata lui Dumnezeu.
Părintele Serafim este un duhovnic total şi serafic, comparabil cu Paisie, cu Cleopa, cu Teofil şi cu alţi câţiva, dar din păcate, sau, din fericire, n-a fost prins în declicul publicităţii. Nu l-am văzut pe posturile Tv., n-am auzit să fie asaltat de reporteri. El s-a obişnuit cu anonimatul. El s-a obişnuit până la contopire cu Maica Domnului, cu Hristos şi cu sfinţii lui. În chilia lui de la Rohia, plina ochi de icoane şi cărţi, sta la taifas îndelungat cu pelerinii, mărturiseşte, dă sfaturi duhovniceşti şi scrie predici absolut folositoare. E un predicator înnăscut. Predicile scrise şi rostite le-a adunat în câteva volume frumos îngrijite şi foarte căutate de preoţi, călugări, credincioşi. Am scris despre două dintre ele cu sentimentul oportunităţii admirative.
Părintele Serafim este Bătrânul. Avva. A fost stareţul Rohiei în cele mai cumplite vremi, a ridicat Paraclisul (în clădirea căruia se afla marea şi neasemuita bibliotecă a Rohiei, Casa Poetului (cu chilia Părintelui Nicolae şi Muzeul Mănăstirii), a editat prima monografie (color, pentru care şi-a primit plata!) a Mănăstirii, a primit tineri în Mănăstire, cu voie de la Arhiepiscopie şi de la Cel de Sus, mulţi dintre ei azi stareţi, preoţi, episcopi.
Iertată să-mi fie această mărturisire. Prima mea întâlnire cu Rohia a fost, de fapt, şi prima întâlnire cu marele ei stareţ Serafim. Era iarnă şi am urcat la Mănăstire cu gândul să rămân, dacă nu pentru totdeauna, în orice caz pentru multă vreme, acolo. M-a primit cu braţele deschise, mi-a dat bani de drum şi m-a trimis acasă să-mi aduc bagajele. Am făcut cale întoarsă şi peste două zile, în zi de duminică, am lăsat toate, liceu şi părinţi şi m-am înfăţişat la stareţie. Am primit casă şi masă. Dar nu a durat mult. Miliţianul şi inspectorul de limba şi literatura română trimişi după mine şi-au făcut din plin datoria. Am fost readus la liceu. Dar înainte de a urca în maşina Inspectoratului Şcolar Bistriţa-Năsăud, am bătut la uşa chiliei Părintelui stareţ. Am cerut binecuvântare de drum. Mi-a dat-o şi m-a îmbrăţişat plângând: „Nu fi supărat, mergi în pace. Rămâi credincios lui Dumnezeu, lui Iisus Hristos, Maicii Domnului şi Rohiei şi gândul tău se va împlini. Ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu! Nu te teme de ei, într-o zi vei fi preot!”
Proorocia Părintelui s-a adeverit. Mult mai târziu, dar s-a adeverit. De-a lungul anilor am revenit la Rohia, singur, împreună cu Violeta, Ioana Alexandra, Andrei Ioan, ca la casa părintească, bucurându-mă îndeajuns de prietenia şi căldura duhovnicească a Bătrânului Serafim. Multe clipe le-am mistuit în chilia lui. Smerenia lui mi-a fost de mare folos.
A venit şi ziua mult aşteptată. Am fost hirotonit diacon la Rohia, tot într-o zi de iarnă, de ziua Părintelui Nicolae, de către Prea Sfinţitul Justinian-Chira Maramureşanul, episcopul Părinte, căruia nu-i voi putea mulţumi îndeajuns niciodată pentru tot ceea ce a făcut pentru mine. Erau în sobor: Părintele Serafim, care îmi zâmbea complice, Părintele Justin, azi episcop-vicar al Maramureşului şi Părintele Emanoil, apreciat mult de ovreiul Steinhardt pentru buna lui dispoziţie în favoarea libertăţii, azi stareţ la Mănăstirea Bixad. Când a venit vremea proorocită şi am fost hirotonit preot de către Arhiepiscopul Bartolomeu, mi-am adus aminte de cuvintele Avvei Serafim şi i-am mulţumit, cerând, după slabele mele rugăciuni şi puteri, lui Dumnezeu, să-i dea viaţă lungă şi binecuvântată.
L-am văzut de multe ori pe Părintele Serafim. L-am invitat o dată la Bistriţa, la o lansare de carte. De câte ori urc la Rohia mă interesez de el, îl caut, dacă nu e acasă întreb de el: ce mai face? e sănătos? pe unde mai umblă? ce mai scrie? Nu fac toate acestea pentru că aşa cere un anumit protocol, ci o fac din preaplinul sufletului şi, cu sinceritate spun, dintr-o recunoştinţă nereţinută.
Constantin Noica filosoful, cu care a tăifăsuit şi s-a plimbat pe cărările străjuite de fagi şi paltini din poiana Rohiei, a scris rânduri frumoase despre el, de asemenea fiul duhovnicesc, Nicolae Monahul, a scris cu toată căldura inimii sale propoziţii memorabile despre duhovnicul său; dacă nu mă înşel şi Ioan Alexandru a consemnat cu bucurie numele stareţului Serafim într-o însemnare antedecembristă.

Darnic, vertical, curajos, blând, smerit, bun sfătuitor, mare duhovnic. De loc din Boiereni. Boier este!
Ioan Pintea
*Convorbiri literare”

'''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

Părintele arhimandrit Serafim Man, fost stareţ al mănăstirii de la Rohia între anii 1973-1984, unul dintre marii duhovnici români, a trecut la cele veşnice în dimineaţa zilei de 12 februarie. Părintele Serafim Man este cel care l-a tuns în monahism pe Nicolae Steinhardt, primindu-l cu mult drag în obştea sa de la Rohia.
S-a născut în 27 noiembrie 1935, în localitatea Boiereni, judeţul Maramureş. În data de 23 noiembrie 1952, la vârsta de numai 17 ani, tânărul a intrat ca frate la mănăstirea de la Rohia. Pe 20 iulie 1955, după trei ani de ucenicie, a fost tuns în monahism, primind numele Serafim. La nici şapte ani părintele Serafim a fost alungat de comunişti. O mare suferinţă s-a abătut asupra lui atunci: “Călugărul în lume e ca peştele pe uscat!”. Exilul a durat mai bine de zece ani. Părintele Serafim Man s-a întors la Rohia după 12 ani de pribegie. Părintele va fi înmormântat vineri la Mănăstirea Sfânta Ana.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]