“Pe aripa Cerului” – O nouă provocare

Menuţ Maximinian, jurnalist şi scriitor, a lansat joi, 7 august 2008, în cadrul Teatrului de vară, a Casei de Cultură “George Coşbuc” – Bistriţa, o nouă carte, care se numeşte “Pe aripa Cerului”. Toţi cei care îl iubesc pe Menuţ, sau poate că nu toţi, au participat la acest eveniment. Chiar în cartea cu acest titlu, de unde şi numele “Pe aripa Cerului”, observăm că Menuţ Maximinian are o legătură cu divinitatea.

Nu întâmplător, a fost expusă tot acolo, o expoziţie de icoane în ferestre, adusă de la Cluj de scriitorul Nicolae Băciuţ.

Menuţ Maximinian surprinde cu acest volum încă odată, prin stilul propriu de proză îmbinată cu reportajul. Chiar dacă unora li se pare curios, stilul nou, modern, Menuţ specifică în volumul său: “Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru în mod diferit şi că oricare vor fi consecinţele, cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă. Viaţa îţi poate fi schimbată într-o clipită de către oameni care nu te cunosc… Scrisul şi vorbitul pot linişti durerile sufleteşti… Am învăţat că este greu să-ţi dai seama unde să tragi între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile. Însă, dincolo de toate acestea am învăţat să iubesc pentru ca apoi să fiu iubit”.

La Menuţ Maximinian triumfă întotdeauna iubirea şi, creştin cum este, are un principiu de viaţă: “Cu ce mână dai, cu aceea primeşti!” Cartea este numai bună de pus într-un buzunar şi de citit exact atunci când te afli într-un tren sau, în pauze scurte. M-a uimit esenţa povestirii “Coaja de nucă”, care are impact psihologic asupra cititorului şi mai cu seamă a celui care găseşte esenţa. Menuţ Maximinian face remarca următoare: “Până şi Dumnezeul lumii minuscule nu avea de unde să pună atâtea calităţi la un singur fiu sau fiică…”. Concluzia, veşnic valabilă a scriitorului este sarea şi piperul povestirii: “Vaca mătuşii, dusă la păscut, calcă nuca, în care se afla lumea perfectă şi coaja s-a spart, vraja a dispărut… soarele a intrat în craterul gigantic, totul s-a spart… lumea minusculă a dispărut…”.

Cartea cuprinde patrusprezece povestiri, fiecare interesantă în felul său. Printre rânduri, răzbate un soi de ironie fină, la adresa unor “discipoli care nu bagă bani în tonomatele de presă uzate. Din bucata “Super Preşe”, din care am extras rândurile anterioare, am surprins, dincolo de ironie, un regret legat de starea jalnică a drumurilor şi o milă faţă de munţii despăduriţi. Astfel, scriitorul Menuţ Maximinian ne descrie aterizarea lui Preşe care “a făcut cu mâna tuturor celor de pe cărarea verzuie, inclusiv copacilor. Nu că ar fi daltonist, dar aşa dă bine la imagine…”.

Locurile şi oamenii au denumiri fictive, cartea se adresează celor care “văd cu ochii şi simt cu inima”.

În povestirea “Pe aripa Cerului”, Menuţ Maximinian ne descrie “un cuib de linişte adâncă, unde s-a ridicat biserica bisericilor şi acolo, credinţa a rămas neschimbată din moşi strămoşi, unde mai întâi se aud rugăciunile sătenilor şi apoi răsare soarele”.

Ca absolvent al Facultăţii de Litere, secţia română – etnologie, scriitorul se apleacă cu dragoste spre folclorul românesc şi descrie tinerii în costume populare “zămislite de mamele şi bunicile lor în lungile nopţi de iarnă, când bărbaţii lor erau în război în Siberia”.

Deşi, aparent fără legătură, povestirile din cartea “Pe aripa Cerului” se succed descriind şi îmbinând perfect vechiul cu noul, ca într-un muzeu cu mobilier rustic unde miroase a busuioc şi unde întregul conţinut este autentic. Un preot şi sculptor îi povesteşte “scriitorului că: “Lemnul vorbeşte, plânge, suspină şi-ţi dă posibilitatea să ţi-l faci prieten nemuritor şi alături de el să rămâi şi tu nemuritor”. Elementele ţăranului cu tot ce înseamnă original, arhaic, rămân o legătură directă permanentă cu spaţiul divin al nemuririi. Omul Menuţ Maximinian păstrează în scrierile lui “sămânţa ţăranului afundată în ţărâna brăzdată cu fierul plugului şi poartă cu sine binecuvântarea divinităţii celeste, a lui Dumnezeu, mai puternică decât răzbunarea şi blestemul de a fi devorat de zeităţi telurice”.

Unele descrieri din povestiri îmi amintesc de Calistrat Hogaş cu cartea sa “Pe drumuri de munte”.

Menuţ Maximinian nu foloseşte superlativul, dar tocmai stilul misterios ne aduce în prezent. “Biserica bisericilor, colinda-colindelor, satul-satelor, sunt “semne de bucurie, de normalitate”.

O remarcă mi-a rămas în minte: “Duşmăniile se moştenesc din generaţie în generaţie. La fel şi prostul “renume”. Şi exact ca în povestirea “Vorba îndulcită”: “Fiecare ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă. Istoria a trecut cu multă şi adâncă blândeţe peste ei. De aceea poate nu-i prea au la inimă pe venetici. Nu poţi fi decât ceea ce eşti… Nu e uşor să înţelegi sufletul lui (al ţăranului). Pentru asta îţi trebuie timp”. Simbolic, toţi ne tragem de la Râm…

“Atitudinea de răzvrătire şi orgoliu, pendularea Între Cer şi Pământ a spiritului poetic care este în căutarea poeziei fără limite de raţiune, scriitorul-jurnalist Menuţ Maximinian alege calea dialogului, care “vizează un scop conturat pe măsura asigurării între ţepuşele celor mai potrivite întrebări pe care poate să şi le pună Fiinţa”. În cartea “Pe aripa Cerului”, M.M. găseşte de cuviinţă să ne spună că “naşterea unei opere” se face cu efort şi legătură divină, chiar dacă până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii! Tânărul Menuţ Maximinian, nu se retrage în “matca bacoviană, pentru a se feri de ploaia cu venin a marelui nul…”

Vă recomand cu căldură lectura acestui volum care impresionează. Felicitări, Menuţ Maximinian!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5