Pe drumul lui Ioan

Editura Charmides, manageriată de Gavril Ţărmure, ne propune întâlnirea cu poetul Ioan Cioba, prin intermediul volumului „Ioan din satul păgânilor”. Prelungind trăirile din „Nopţi la Viişoara” şi beneficiind de lucrările artistului Radu Feldiorean, în care roşul şi negrul sunt ca o frescă a contemplării lumii, poezia lui Ioan Cioba este o radiografie a lumii, nu doar a celei locale ci a uneia prelungite, cu trăiri la Budapesta, Reims, Paris, Vatican, Napoli, Istambul, Veneţia, Florenţa, Milano, Roma şi lista poate continua.
Aşezate ca într-un calendar al creaţiei proprii, poeziile descifrează, în funcţie de lunile în care au fost create, un mesaj al toleranţei vieţii, în care predomină iubirea: „azi sunt îndrăgostit/…/ de când vara mă mai aprinde numai prin luminişuri/ la tâmpla scrisorii îmi aşez cuvintele pentru veghe/…/ şi ca un străjer ţi-aş legăna visul/ peste luntrea cu inele pe vâsle/ în satul păgânilor nopţile iubirii sunt ca pricesnele/ cât ne mai putem deghiza în miresme”. Privind poezia ca o fereastră spre hotarul dragostei, Ioan Cioba se lasă curtat de valurile lumii creând la lumina lunii. Frica este estompată în atelierul de creaţie, acolo unde fiecare cuvânt, precum într-o puzzel, se aşază în poezie: „câtă teamă de mine port/ şi câte trepte par să-mi volbure sângele/ asemenea şerpaşului/ rătăcesc”.
În poezia lui Cioba ploaia este „ca un junghi în lumină” atunci când natura pare a se dezlănţui. „Cu hoaspele nopţii în palme/ când singur, dar cu faţa spre tine/ adorm feciorelnic/ şi dimineaţa în floare”. Atunci când „întunericul se înfoaie/ şi prinde cheag” se naşte poezia luminii „cerul lombar subţire/ încătuşat între noi” fiind cel care dă frâu liber iubirii. Jocul mâinilor este cel care face diferenţa dintre real şi imaginar: „limpede albia mâinilor/ le opresc o clipă în căuş grăitor/ ca şi magnolia din răsufletul tău/ sâmburii serii se asmut în explozii/ şi ne străbat şi uităm de cadenţă”.
În poezia lui Cioba, versul pune căpăstru luminii, trupul urmând sufletul de poet prin cetatea etruscă, intrând miruit „în hramul prelung al tăcerii”. Cuvântul şi tainele acestuia sunt zugrăvite într-un mod special de Ioan Cioba: „primăvara mugurii dor/ ca şi cuvintele nescoase din teacă/ strig mării numele tău” sau „la tâmpla scrisorii/ îmi aşez cuvintele pentru veghe”.
Poezia lui Ioan Cioba este un spirit viu care veghează asupra cuvintelor cu înţelepciune.