Pe drumul poeziei

Născută în Poiana Cătunenilor, în familia învingătorilor, în poiana deasupra lumii, dăscăliţa Viorica D. Cătuneanu prezintă, la Editura Remus din Cluj-Napoca, o oază de poezie adunată cu dragoste în volumul „Drum cosit”. O cărare a frumuseţii pe care cuvântul este însoţit de fluier, iar versurile sunt adevărate perle ale dragostei. „Se spune că în limpezimea unui bob de rouă sau de lacrimă încape între cerul dimineţii. În cartea aceasta încape un univers întreg de lumină, înţelepciune, iubire, dorinţe, păduri, frunze, portrete, balade, anotimpuri, iubire de mamă şi de ţară… într-o revărsare caleidoscopică asupra unei sfâşii de pământ românesc binecuvântat”, declară ilustrul dascăl Sever Ursa în prefaţă. Poezia a venit într-o zi de iarnă pe coala albă a sufletului, versurile izvorând dintr-o rază de lună sau dintr-una de soare, iar mai apoi fiind scăldate în cristalinul izvoarelor din poiana luminii: „Odată, bunicul a luat/ Pe un umăr dimineaţa/ Iar pe celălalt o coasă/ Şi aşa a plecat ca să taie/ Vara până la rădăcină/ Şi s-o adune pe rând/ În căpiţe”. Întregul poem „cătunean” este o filozofie a esenţei vieţii, o adevărată geneză a procreării: „Când scriu un poem/ Stelele mi se aşază pe frunte/ Cuvintele se înghesuie în palmă/ Degetele luminează hârtia”.

Fiorii dragostei sunt sacrii, la bucuria îndrăgostiţilor participând întreaga natură: „Peste câmpul abia înflorit/ Să nu călcaţi niciodată/ Pentru că atunci/ Florile-s pregătite/ Să nuntească/ Iar cerul/ Sărută pământul/ Numai atunci/ În ochi avem miresme/ Pământ poartă/ Nume de duminică/ Şi Dumnezeu/ Se roagă/ Lui Dumnezeu”.

Viorica Cătuneanu reuşeşte, în fiecare poem, să aducă cântecul dealurilor, al sunetului cavalului, al frumuseţii pădurilor şi al durităţii izvorului. Un vers de început al primei brazde al florilor nenuntite, al verilor prelungi şi răcoroase de pe coama pământului. Poeta închină versuri marilor scriitori Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş într-o prelung cânt al dragostei: „Gândul meu despre ţară/ Are conturul Carpaţilor/ Pe ale căror piscuri s-au înlănţuit/ Prometeic, anii”. Fântâna sufletului este plină de apa luminii care adapă seva copacilor întru nemurirea lirismului: „Frumoşi sunt copiii ce aduc/ Dinspre pământ viaţă/ Când peste lume va pleca/ Întâia dimineaţă”. Crucea mântuirii înfiptă în cumpăna vieţii a dat eternitate versurilor, care peste timp vor lumina personalitatea unei poete din Poiana Luminii: Viorica D. Cătuneanu.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]