Pe Lunca cireşului

Duminică, sub cireşul din Măluţ, scriitorul Traian Parva Săsărman a organizat Festivalul de Literatură „Univers la cireş”, cu sprijinul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Extensia Năsăud, a Primăriei comunei Braniştea, a Societăţii Scriitorilor Bistriţa şi a cotidianului „Mesagerul”. Anul acesta, T.P. Săsărman a hotărât să acorde premiile festivalului scriitorilor Elena M. Cîmpan - preşedinte SS B, Emil Dreptate - director „Mesagerul”, Dorel Cosma - director Centrul Cultural Municipal, Ioan Mărginean - preot Câţcău şi Constantin Catalano - director Muzeul Memorial „George Coşbuc”. Cu acest prilej, a fost lansat volumul de proză „Lunca”, a patra carte semnată de T.P. Săsărman.

Scriitorul aduce în faţa noastră lumea părvenilor, a luncanilor, un univers pitoresc care prezintă personaje conturate psihologic după umorul caracteristic lui Săsărman, de la miliţianul Simpoieş la George-a Docii Vasâle a poştaşului, profesorul Radu Zăgrean, tâna Floare, Vasile-a lui Ilie-a Roatii, lelea Docea, Mădălina, Gabor şi Tereza. Cartea, apărută la Editura Karuna abundă în zicale ale luncanilor de genul: „nu-s pieton, că-s părvean”. Unul dintre cele mai bine conturate personaje ţărăneşti din ultimii ani este George-a Docii, tâmplarul pescar sau pescarul-tâmplar, însurat cu Măriuca, cel care spune că „minciuna face parte din meserie”. Săsărman reuşeşte să-şi descrie personajele atât fizic, cât şi psihic atât de bine încât ai impresia că te afli în mijlocul lor, la fel ca în „Lostriţa” lui Voiculescu, pescuitul este o adevărată filozofie: „a prinde păstrăvi este un mod de viaţă”. Deoarece eroul „avea o ştiinţă să ia peştele”. În câteva cuvinte, activitatea lui George poate fi contabilizată astfel: 20.000 păstrăvi din râul Rebra, fabricarea a 800 de uşi şi ferestre, vreo 2-300 de cruci şi sicrie. Dincolo de meserie, avea un suflet larg, „aşa cam cât căuşul dintre Munţii în care se adăpostea satul”. Pentru a vedea „argintul solzilor zbătându-se pe prund”, personajul făcea fel şi fel de improvizaţii pentru peştii mai şmecheri, schimbându-şi îmbrăcămintea şi, mai ales, clopul: „verde, nu chiar verde, în jur de verde, pe lângă verde, dar tot verde să fie”. Lemnul, pe care îl mângâia ca pe o femeie frumoasă, lustruindu-l, era lucrat clandestin, în podul casei, de pomină fiind vizita omului legii, care s-a ales, în luna noiembrie, cu o baie bună pentru reumatism trainic în râul satului. Apoi, prin intermediul scriitorului care a trăit o bună perioadă din viaţă în Parva, tâmplarul îşi face prieteni pe directorul Finanţelor pe judeţ. Domnul Iacob, îşi dă seama că „trăia doar din arvună şi aldămaş”. Eroul nostru iubea şi armele, riscându-şi libertatea pentru andrenalina braconajului. Portretul lui Radu Zăgrean scoate în evidenţă un dascăl de ţară care, cu mult calm şi răbdare, prin perfecţionism, reuşeşte să creeze un adevărat cult pentru literă în rândul sătenilor. O altă întâmplare hazlie este cea cu găleata de bere şi cu lelea Saveta, gestionara crâşmei. Tâna Floare avea o căsuţă joasă, clădită din bârne de lemn, la ferestre cu flori galbene. Gândul ne duce la Irinuca lui Ion Creangă, însă de această dată avem de-a face cu o femeie vrednică cu „o limbă unsă cu miere”, care a rămas cu replica „măi, mândra lelii, eu nici te laud, nici te ocărăsc, numai-ţi spun că nu eşti bun”. Tâna Floare era un adevărat distribuitor de „stropşeală”, adică ţuică, spre bucuria celor care o vizitau când se închidea bufetul. Ea a fost măritată cu evreul Rubringerl Moise, reîntors din puşcărie cu numele de Cat Solomon. Şi tâna Floare a fost ridicată şi dusă la lagărul din Auschwitz, însă arătând costumul românesc ea a fost eliberată.

Pline de voiciune sunt zilele trăite de cuplul Gabor şi Tereza, doi unguri stabiliţi la Parva, care la nunţi jucau ceardaş. Tereza, o femeie frumoasă, şi Gabor, „mare cât un husar, bun la bolovani, dar moale şi îngăduit la minte” îşi coordonau viaţa după principiul „muncarea-i fudulie, beutura temelie”. „S-au iubit, au trăit şi au fost îngropaţi din mila satului”, structurează la final, precum ar face popa la rugăciunea de iertăciune, scriitorul.

Cartea se încheie cu portretul dedicat groparului Hojdea, cel care a dus pe ultimul drum tot satul, însă lui nu se ştie cine i-a săpat groapa de veci. Proza tradiţionalistă, cu inflexiuni moderne, lasă frâu liber "gurii" personajelor fără a pune bip nici măcar la cele mai ruşinoase cuvinte, tocmai pentru a păstra acea atmosferă a satului transilvan. T.P. Săsărman ne aduce poveşti care rămân în eternitate prin slova care se leagănă devenind scriere precum apa dătătoare de viaţă printre bolovanii râului repede de munte. Păstrând acea dulceaţă, pe alocuri dură, pe alocuri mieroasă, scriitorul ne aduce oameni, locuri şi fapte creionate cu o rigurozitate şi cu o francheţe cum arareori întâlneşti.