PERSONALITATE şi TRANSFER

În completarea articolului Individuaţia de săptămâna trecută să vorbim mai întâi.

De principium individuationis filosofii s-au interesat încă din timpul lui Aristotel.

În secolul XX, acest fenomen a fost studiat de puţini specialişti în psihologia dezvoltării şi au folosit termenii: autorealizare, autoactualizare.

Jung considera individuaţia ca fiind un principiu biologic ce se manifestă în toate fiinţele vii, nu numai în cazul fiinţelor umane: „Individuaţia este expresia acelui proces biologic – simplu sau complicat, după cum e cazul – prin care fiecare lucru viu devine ceea ce era sortit să fie dintru început”.

„Jung era fascinat de ceea ce considera a fi realizarea supremă a principiului individuaţiei – psihicul uman în forma sa cea mai deplină de dezvoltare.”

Este vorba de actul creator al desăvârşirii Sinelui – o integrare treptată a Sinelui inconştient, atemporal în personalitatea dependentă de timp a bărbatului sau femeii din contemporaneitate. Fuziunea aceasta neobişnuită se petrece în somn. Este de nepreţuit sprijinul pe care îl avem în evoluţia Sinelui noastru dacă ne notăm visele şi le analizăm cu atenţie. Este bine să ştim că, şi dacă nu ni le amintim, visele ne sunt de folos, ele reprezintă travaliul bioelectric al creierului şi ele au un rol în sănătatea noastră sufletească. Visele sunt vindecătoare, dar nu trebuie să credem în ele aşa cum ni le amintim pentru că în vis totul e simbol, substituire, activitate bioelectrică a creierului şi, în această misterioasă muncă a creierului trebuie să credem, fiindcă ea are un rost. „Numai ştiinţa visului te salvează de la păcatul visului.” Rememorarea viselor, scrierea şi analiza lor intensifică funcţia homeostatică. Natura ştie ce face. Prin vise luăm contact cu omul străvechi din noi, vă spun asta din proprie experienţă, dar să ştiţi, că aceste informaţii nu le dobândim dacă notăm şi analizăm visele câtva timp, aşa câteva luni şi apoi abandonăm această muncă. Eu am rezultate după 17 ani de studiu individual asupra viselor, şi, ce este mai frumos decât să ştim să ni le interpretăm singuri! Este o imprudenţă să ne povestim public visele! Până să ştiu asta şi eu povesteam a doua zi, la birou, ce visam noaptea. Acum ştiu că visele se analizează personal sau cu persoane apropiate, părinţi, duhovnic, consilier. Urmare acestui experiment de a ne ocupa de visele noastre în mod ştiinţific, iar ştiinţa nu este păcat, reuşim să ne facem o introspecţie binefăcătoare, visele nu ne mai sperie la trezire, chiar dacă uneori sunt coşmaruri, iar unele vise ne previn cu privire la anumite evenimente ale vieţii, şi ne ajută în existenţa noastră. Să nu ne fie frică de vise, deci! Dar să le analizăm cu mintea la Dumnezeu şi la ştiinţa visului, singuri sau cu persoane potrivite. Să citim în Sfânta Scriptură despre visele profeţilor!

Jung spune: „În ultimă instanţă, cele mai multe din problemele noastre rezultă din faptul că am pierdut contactul cu instinctele, cu înţelepciunea străveche, de neşters, depozitată în noi înşine. Şi unde anume putem relua contactul cu omul străvechi din noi? În visele noastre. [...] Oricât de favorizată ne-ar fi fost evoluţia, puţini dintre noi pot spera, odată ajunşi la vârsta de mijloc, să fie ceva mai mult decât o versiune relativ bună a Sinelui. O fiinţă umană n-ar ajunge, cu siguranţă, până la şaptezeci sau optzei de ani dacă această longevitate n-ar avea o semnificaţie anume pentru specie. După-amiaza vieţii trebuie să aibă o semnificaţie în sine. A-ţi folosi anii aceştia ca să devii o fiinţă umană atât de deplină pe cât îţi stă în puteri înseamnă să contribui la bunăstarea societăţii şi totodată la împlinirea individuală a vieţii proprii. Oamenii în vârstă care au obţinut individuaţia sunt – şi au fost întotdeauna – deţinătorii înţelepciunii, căci au avut răgaz să reflecteze, să integreze tot ce au învăţat de-a lungul unei vieţi. Oricât de bine instruiţi ar fi tinerii, învăţatul din cărţi nu se va măsura niciodată cu suflul interior pe care-l poţi dobândi de la cineva care ştie şi a trăit. A te individua înseamnă a-ţi realiza existenţa personală ca expresie unică a umanităţii şi, în vasul fragil al micii tale lumi psihice, a distila esenţa creaţiei. La scara microcosmică a acestui experiment, marele cosmos devine conştient de sine.”.

Când citim cele de mai sus, gândul ne duce la utilitatea de a ne da copii la şcoală pentru a parcurge cărţile împreună cu învăţătorii şi profesorii lor, de a-i îndruma să asculte de cei mai în vârstă, pentru că este un privilegiu să ai bunici în familie, sau alţi adulţi înţelepţi.

Sunt şi oameni care nu şi-au cunoscut bunicii pentru că părinţii lor au fost orfani! Şi nu este numai cazul meu! De aceea, dragi părinţi, sădiţi în inima copiilor iubirea pentru bunici şi lăsaţii în preajma lor, dar explicitaţi totul şi copiilor oricât de mici sunt, şi bunicilor. Spun asta, pentru că deseori, bunicii, pentru a ajuta la creşterea nepoţilor, pretind să li se spună lor mama, tata, şi, de aici decurg consecinţe în planul realizării ataşamentului în mintea şi inima acelor copii. Adulţii sunt responsabili de a clarifica în mintea copiilor mici cum stau lucrurile.

La începutul discuţiei noastre despre Anima şi Animus, vă invit să citim câteva cuvinte ale autorului cărţii PERSONALITATE şi TRANSFER, Carl Gustav Jung, carte despre care vorbim în aceste săptămâni în cadrul mai multor articole.

„Dintre spiritele posibile practic cele mai importante sunt spiritele părinţilor, de unde se trage şi universal răspânditul cult al strămoşilor, care servea iniţial îmbunării acelor „revenants”, dar care a devenit pe o treaptă superioară o instituţie preponderent morală şi educativă (vezi China!). Pentru copil părinţii sunt rudele cele mai apropiate şi mai influente. La o vârstă matură însă are loc desprinderea de această influenţă. De aceea aceste „imagines” ale părinţilor sunt, pe cât posibil şi mai puternic reprimate de către conştiinţă şi primesc cu uşurinţă o marcă negativă datorită înfluenţei lor persistente, poate chiar opresive.

Astfel, aceste „imagines” ale părinţilor rămân, străine fiind, într-o „exterioritate” psihică. Ceea ce ia însă de acum pentru bărbatul matur locul părinţilor în calitate de influenţă a mediului este femeia. Ea este cea care însoţeşte bărbatul, ţine de el, în măsura în care conveţuieşte cu acesta şi este mai mult sau mai puţin de aceeaşi vârstă cu el. Nu îi este superioară nici prin vârstă, nici prin autoritate sau forţă psihică. Ea constituie însă un factor influent care dă naştere asemenea părinţilor unei imago relativ autonome, dar nu unei imago de care – asemenea celei a părinţilor – trebuie să se desprindă, ci dimpotrivă uneia care trebuie menţinută în asociere cu conştiinţa. Datorită psihologiei sale atât de diferită de cea a bărbatului, femeia este (şi va fi mereu) o sursă de informaţii despre lucruri faţă de care bărbatul se dovedeşte insensibil. Ea poate să-l inspire; capacităţile ei premonitive, deseori mult superioare celor masculine, pot să-i ofere avertismente utile, iar sensibilitatea ei orientată personal este capabilă să-i indice căi nebănuite sensibilităţii sale orientată mai puţin personal.”