Picătura de infinit

Poetul Ioan Barb reuşeşte să „spargă” misterul stelelor, oferindu-ne „Picătura de infinit” prin intermediul Editurii ATU din Sibiu. Scriind „cu păsări cuvântul”, poetul aduce bucăţi de stea care vor veni din cuibul suprem întru descoperirea dragostei care este precum maşina de epocă. Atunci când se ţes cuvintele ca o dantelă, semnele trandafirului japonez devin verzi, iar tu, împreună cu prietenul tău, cerul, vă contemplaţi ochi în ochi, căutând „cuibul ca o pasăre întârziată/ noaptea în zbor”. Noaptea este filtrată prin intermediul şoaptelor firave ale cuvintelor, iar atunci sufletul „ud de singurătate, de ploaie/ se va întoarce în izvorul de viaţă”, până când puiul de cuc va creşte în cuibul adaptării. Necunoscutul clonează iubirea întru aducerea sufletului în anotimpul galben care deschide ferestrele oraşului. Atunci, pasărea crepusculară trece prin umbra vieţii, „ca o scânteie printr-un inel”. Este momentul în care „dezamăgit în dragoste/ poetul pictează/ cu lacrimi/ propria sa inimă”. Când primăvara scrie „cu păsări în noi”, povestea începută într-un colţ de infinit aduce în faţa cititorilor biografia „scrisă cu aripi pe cer” a poetului pentru care eul picură spre infinit, astfel încât îngerul loveşte aripa de veşnicie întru descoperirea sanctuarului din scoică: „la semnul stins al toamnei te-nduri/ să-ţi frunzăreşti durerea prin păduri/ când semn cumplit zvoneşte-n limbă vântul”.

O poezie a misterelor în care farul îngerilor este lumina prin care Dumnezeu ne arată calea îngerilor care, alături de copiii străzii din cer ne întind inima „ca pe o mână izvorâtă din dorinţă”. La Ioan Barb, fascinaţia cotidiană oglindeşte cartea vieţii: „când gânduri/ când păsări/ înşirate cu grijă de o mână/…/ şirag de mărgăritare” va scoate masca, rămânând lumea de dincolo în care timpul este la puterea infinitului. „Doamne, în preajma ta/ îmi seacă izvorul cuvintelor/ lacrimile descoperă ca un ceaslov ceasul/ când privirile mele cad în genunchi”, spune poetul, întru căutarea amintirilor ca un surâs al identităţii în care oracolul iubirii este precum poemul pe tobogan, iar cuvintele se scaldă în albia lacrimilor: „când flacăra tăcerii/ scrie pe valuri un poem”. „Viitorul este tot un trecut/ despre care naratorul/ nu a scris încă niciun cuvânt” spune poetul, care aşteaptă heruvimii întru venirea eternităţii.

O poezie a filozofiei, a descoperirii propriei identităţi, a gândului că viaţa este coordonată de divinul stăpân care dă din sufletul său frumuseţilor eterne.