A plecat Sandu Al. Raţiu

Prietenul nostru Sandu Al. Raţiu a plecat acolo unde nu există suspin. A plecat parcă grăbit să cunoască lumina cea reală, a făcut-o prea dintr-o dată, prea nu şi-a anunţat deloc plecarea.
Duiosul său zâmbet permanent nu ne-a dat, fireşte, nici un semnal, Sandu s-a înfăşurat în taină nu dintr-un capriciu de orgoliu, ci dintr-o suavă receptivitate a căutării. Sandu a fost omul care a căutat smerenia şi a găsit-o în mare parte, a fost omul care a ştiut „să-şi ia cuvintele cu el şi să se mute singur pe colină”, Sandu a fructificat amintirile şi a ştiut să trăiască cu ele, s-a plimbat printre stele şi nu a căzut pentru că a ştiut să privească în sus, a ştiut că omul este creat pntru veşnicie, de aceea el nu are niciodată existenţa suficientă în timp.
L-am condus pe Sandu pe ultimul său drum. Personal i-am simţit versurile din „Troparul iubirii”, admirabile, simbolice.
„Timpul mi se scurge în nostalgii,
Livezile de-acasă n-ai să le învii.”
Sandu a plecat. Însă destinul său d-abia acum începe.