Poarta sufletului

Pe o geană a dealurilor din Nuşeni, când soarele, hoinarul, intra în noapte, iar luna surata îşi arăta splendoarea, printre frunzele de un verde înfiorător de crud ale copacilor giganţi, a căror sevă se adăpa cu dragostea din izvorul viu, neîntinat, acorduri de harpe îngereşti aduceau poezia în sufletul băiatului cu părul precum pana corbului. Anii au trecut şi profeţia ursitoarelor a fost din ce în ce mai pregnantă în mintea celui scăldat cu busuiocul dătător de slovă nemuritoare. Acum, dulcea povară de a purta, de unul singur, tainele ritmate în zeci şi zeci de metafore este împărtăşită măriei sale, cititorul.

Aurel Pop revarsă “Furtună în suflet”, pentru ca mai apoi căldura soarelui să aducă, în atelierul lui de creaţie, viaţă lungă versului.

De la primele poezii, pe care le-am girat să apară în cotodianul “Răsunetul”, până la primul volum de versuri, nu a fost decât un pas, care este făcut acum, cu credinţa că zbuciumul lăuntric al poetului, venit în lume prin vers, va fi primit de dumneavoastră. Veţi descoperi sensibilitatea, frumuseţea, filosofia, arta, trăirea, cântecul, toate oferite de un om căruia muza nu i-a dat pace, deşi el a ales o cu totul altă cale. Absolvent al Acedemiei Navale “Mircea cel Bătrân” din Constanţa, purtat de destin la Drobeta Turnu Severin, apoi la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti, astăzi fiind şef Birou al Poliţiei de Ordine Publică a municipiului Bistriţa, Aurel Pop ştie că darurile oferite de Divinitate nu trebuie rispitite, astfel încât îşi face timp pentru a scrie şi a dărui slovă spre bucurie.

Poezia se naşte “atunci când vântul bate-n valuri/ Vuind prin crengile de pini”, odată cu transformarea pădurii, atunci când “Nori cenuşi alunecă pe dealuri/ Lovind cu întuneric în lumini”.

Anotimpul albului aduce cu el zbuciumul interior: “ Iată natura a-ngheţat / Pământul e alb ca-n poveste, / Cerul e rece, înstelat, / Nici o suflare nu este”, “Vântul aspru trece/ Făcând să urle codrul / E trist pământul, plin de apă / Ca un suflet plâns”. Se observă din semantica strofei că poetul este mai apropiat de căldură, nămeţii giganţi aducându-i izolarea. Dar vine ea, zeiţa primăvară şi tristeţea se transformă în exuberanta trăire: “ Covor de flori a răsărit/ Deasupra frunzelor uscate,/ Copacii goi, spre soare au zâmbit,/ Lumina până jos răzbate”. În versul lui Aurel Pop iarna este clipa păcatelor, iar vara a curăţeniei, când “Viaţa curge iarăşi pe Pamânt/ Înviorând răceala veşniciei, / Chiar şi morţii în mormânt / Mai cântă o odă bucuriei”. Toată vietatea asistă la geneză: “ Neaua florilor, în prag de seară / A împodobit bătrânul corcoduş/ O rândunică printre ramuri se strecoară, / Cu gând de a-şi găsi aici culcuş”. Această simfonie a naturii i se potriveşte cel mai bine poetului, fiind as-ul din mâncecă, talismanul care aduce cântecul păsării pribege alături de tropotul cerbilor şi zvăpaia inimii omului, într-un adevărat curcubeu cu lumini. În această atmosferă Cerul are rolul primordial, poetul cântând adevărate ode serafimilor şi heruvimilor, îndemnându-ne la bunătate: “Să lăsam pădurea să crească, / Să lăsăm copiii să respire, / Să lăsăm câmpul să înverzească, / Să lăsăm Biblia spre citire”.

Nu putea lipsi din cadrul feeric al bolţii stelare a poeziei marea pe care Aurel Pop o cunoaşte aşa de bine, care i-a fost aliat în iniţierea în tainele vieţii. Respectul pe care i-l poartă suratei se vede în versuri: “ Din larg, se-ndreaptă spre mal, / Stârnite din gropile adânci, / În iureş gonind, val după val, / Purtând simfonii cântate de stânci”. Dintr-un cântec în altul ajungem pe aripile iubirii, purtaţi în zeci şi zeci de hiperbole, spre desfătarea corzii celei mai sensibile a inimii: “Iubito, tu eşti întâiul soare / Ce mi-a răsărit pe cerul vieţii, / Învelindu-mă-n a ta splendoare / Încaă de la-nceputul tinereţii”. Ea, aleasa, e minunată prin definiţie, în toate clipele existenţiale, poetul potenţându-i chipul: “ Eşti frumoasă când plângi, / Şi uzi fructul de iubire / Cu lacrimi, în care strângi / A dragostei noastre nemurire”. Împlinită trebuie să fie ea, atunci când el îi promite stelele şi luna, soarele şi marea, dealurile şi câmpiile, pe care i le aduce la picioare, prin versul ce va fi ca un testament peste timp: “ Pot în suflet a-ţi purta / Chipul drag, frumos şi sfânt / Iar pe veci vreau a lega / Viaţa mea cu juramânt”.

Ne farmecă trăirile sărbătorilor, când “În semn de nemurire,/.../O plecăciune de Crăciun”, facem în faţă la ieslea unde este pruncul nemuririi, atunci când “Din văzduh ninge lin”. De Paşti, când “de mii de ani pătimeşte Pământul / Biciuit de apă şi foc” aşteaptăm Lumina Lumii, poate singurul moment ce aduce ” Iubire de semeni si ură de păcat / Când credem şi spunem : / "HRISTOS A ÎNVIAT!"”.

Vibrând pe cerul literelor, hoinărind prin galaxia cuvintelor, Aurel Pop aduce cântecul lebedei, mireasma florilor, clipocitul apei repezi de munte, stâmpărarea setei de artă, sunetul clopoţelului de la poarta Raiului, şi mai presus de toate multă dragoste care se transformă în vers. Primiţi-o şi veţi gusta din apa veşniciei cuvântului, care era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Poarta sufletului s-a deschis, intraţi cu încredere şi veţi descoperi Minunile Lumii…