Poemele unui prozator

După absolvirea Facultăţţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj, Mircea Ioan Casimcea, originar din judeţul Tulcea, s-a stabilit la Turda, unde a fost, pe rând, profesor, directorul Bibliotecii Municipale, preşedintele Comitetului Municipal de Cultură şi Artă, secretar literar şi, apoi, directorul Taetrului de Stat Turda.

A debutat editorial în 1982, cu volumul de proză scurtă Colonia, Editura Litera, Bucureşti, volum premiat. Următoarea sa carte vede lumina tiparului abia după 15 ani şi se intitulează Oamnei din tren, proză scurtă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, cu o scurtă prezentare (copereta IV) a criticului literar Petru Poantă, din care cităm: „În total, avem de a face cu nişte proze de o ţesătură fină, cu un prozator decent şi viabil.”

Un an mai târziu, 1998, Mircea Ioan Casimcea oferă cititorilor un nou volum, de versuri, de data aceasta: Poemul fără sfârşit, Editura Triade, Cluj-Napoca. Văd apoi lumina tiparului, într-un ritm de-a dreptul de invidiat, alte şi alte voulume: de proză scurtă, romane, publicistică, vreo 15 în total, la care se mai adaugă prezenţa scriitorului în volume colective, culegeri şi antologii literare, plus colaborările sale la diferite reviste şi ziare, cu cronici dramatice, însemnări şi impresii de călătorie, reportaje, articole, tablete, eseuri, interviuri, peste 200 la număr!

Despre Mircea Ioan Casimcea şi cărţile sale au scris, de-a lungul anilor: Ion Lungu, Constantin Zărnescu, Ion Arcaş, Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Adrian Ţion, Rodica Mureşan, Ioan Pop, Teodor Tanco, Nicolae Prelipceanu, Ion Radu Zăgreanu, Al. Florin Ţene, Valeriu Cuşner, Gheorghe Glodeanu, Ion Beldeanu şi alţii.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cea mai recentă apariţie editorială a lui Mircea Ioan Casimcea este una de poeme şi se intitulează Să laşi cuvintele…, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010. Are 86 de pagini şi cuprinde cinci cicluri:” să laşi cuvintele”, ” tahiti”, „ nevăzuţii”, „la garaje” şi „metamorfoze”.

Poemul de deschidere, care dă titlul volumului, a fost tipărit mai întâi, tot în acest an, în revista Luceafărul. Îl cităm integral: „Să laşi cuvintele cum/ Polenul în trompa albinei./ Să laşi cuvintele cum /Mireasma crinului tânăr/ În nări dilatate. /Să laşi cuvintele/ Pe fluviile Terrei/ Ori în Delta Dunării,/ Ca pe o poiană/ Să laşi cuvintele ferme/ Să mute universul,/ Fără punctul de sprijin/ Solicitat de Galileo Galilei.” Poemul

Poemele nu au titlu, iar cele mai multe dintre ele nu au nici rimă, dar asta n-are nici o legătură cu poezia. Poezia adevărată, fireşte. Ea, poezia, există în acest volum, se simte la tot pasul, cum s-ar zice. Poemele au prospeţime, naturaleţe, autenticitate. Mircea Ioan Casimcea este un poet al stărilor, al afectelor, al atmosferei interiaore. Cităm: „Călugărul cu pana în mână/Luminează bolta/Chiliei de hârtie./Călugărul cu pana în mână/Luminează steaua/Sub care a descins./Călugărul cu pana în mână/Îşi luminează gândurile/Pe hârtia de scris”. Dar şi un poet al confesiunii: „Aici ar putea începe/ Un poem distins/ Cuvinte albe,/ Ca şi cum ar fi nins./ Cu grijă ales,/ Pe care nu-l scriu/ Cât voi fi viu,/ Să-l pot şopti în sicriu.”

Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că volumul are şi poeme mai slabe. Cu tot efortul de a evita prozaismul, autorul nu reuşeşte întotdeauna să ocolească primejdia platitudinii. Asta însă nu schimbă cu nimic datele problemei. Mircea Ioan Casimcea rămâne acelaşi scriitor „decent şi viabil”, ca să-l cităm din nou pe criticul literar Pentru Poantă.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]