Poetul la apus de ninsoare

Flacăra vieții poetului Emil Dreptate s-a stins brusc, ca orice flacără hrănită de o trestie gînditoare. Trestia se frîngeiar flacăra se stinge. S-a stins ca o părere. Nu-ți vine să crezi. Și aceasta nu pentru că nu te-ai aștepta la venirea unui final – hărăzit oricărei ființe de pe pămînt – ci pentru că ești pus în fața unei realități greu de decelat. „Cu ceața mea duc sângele-mi aprins/ Spre cețuri care ne despart ființa.”, spune poetul într-o poezie. Dar cum și cînd se-ntîmplă despărțirea? Poeții sunt oameni de carne și de cuvinte, pierzi o instanță –a cărnii!. -, dar rămîi, totuși, cu instanța spiritului, a dăinuirii. Sîngele continuă în cuvinte. Le mai poate da viață? Și apoi ce să mai spui cînd poetul – sau cînd poeții – își prefigurează, subtil și emoțional, sfîrșitul, zicîndcîndva: „Degete subțiri vor bate-n geam.Funiile ploii de mătasă./ Vara câte-n ele a mai rămas/ Știu că nu-mi va mai veni acasă”. Sunt versuri ale trecerii prin vîrste, dar și ale trecerii definitive.
Emil Dreptate a avut, cred, una dintre cele mai dramatice existențe literare. Nu e vorba de confruntarea directă cu nu știu ce mari încercări. A avut o viață (socială) împlinită: studii universitare, profesii în care s-a realizat remarcabil (ziarist, ofițer – activitate pe care o putem aprecia prin gradele militare obținute…), familie frumoasă. Dar imaginați-vă condiția… existențială căreia a trebuit să-i facă față, dincolo de opțiunile sau chiar păcatele proprii, pe care acum le ia cu el: pe de o parte poet, condiționat de talent să fie expresia unei libertăți absolute, pe de altă parte militar, și nu orice fel de militar, condiționat să se supună unor reguli de fier. Cum conciliezi aceste două extreme, nesupunerea cu supunerea, pe care nu le poți scoate din viața ta? Emil Dreptate, din cîte ne putem da seama, a făcut față provocării. Cu discreție și eleganță, cum de altfel relaționa cu cei din jur, cu o justețe pe care o promova în comportamentul de fiecare zi. De altfel, „justețea” era filtrul cu care își modela ieșirea în lume. Știrile date de ziarist în presă erau întotdeauna bine documentate, formulate succint. Erau și acestea elaborate în spiritul justeții. O justețe încercată și în relația cu cuvintele, în poeziile pe care le cizela cu maximă atenție, urmînd reguli poetice bine asimilate, chiar dacă nu erau întotdeauna în tonul strict al zilei. Urmărit de-o „pîndă grea”, cum spune undeva, aflat pe un „prag luminat de-ntrebare”, mereu încercat de o petrecere „prin cuvinte”, a intrat, iată, într-un „apus de ninsoare”, ninsoarea fiind unul dintre motivele principale ale poeziei sale, alături, desigur, de motivul ploii, al strigătului, al luminii, al toamnei, al umbrei, al fîntînii sau al stelei.„O asemenea poezie – scria cîndva regretatul critic literar Valentin Tașcu - nu face niciodată front (deși destui se înrolează în decența ei), nu agresionează timpul prezent ci, mai curând, așteaptă timpul să se întoarcă la ea, ceea ce se întâmplă din când în când. Emil Dreptate este și el un poet al permanenței răbdătoare.” Poetul a avut răbdare, timpul mai puțin…
A scris la ziar sau a difuzat la radio sute sau mii de articole, a publicat numeroase cărți de poezie, a apărut în antologii de profil, multe în plan județean, a participat la colocvii, la lecturi publice, s-a implicat în activitatea breslei de scriitori sau a celei de ziariști, ocupînd diferite funcții de conducere, a publicat constant (și) în presa literară bistrițeană… A fost unul dintre scriitorii de referință de pe aceste plaiuri încă de pe vremea cînd scriitorii de aici puteau fi numărați pe degetele de la o mînă… Eu mi-l amintesc însă și ca un component de nădejde al Cenaclului Literar George Coșbuc al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistrița, încă din zorii cenaclului. Proaspăt absolvent de facultate, Emil Dreptate mă invita la ședințele de cenaclu de la Biblioteca Orășenească sau de la Casa de Cultură din Bistrița. Apoi cenaclul s-a stabilit la… sindicat. Putem considera că intervențiile lui din cenaclu vor fi fost binevenite multor tineri sau mai puțin tineri care au citit aici.
Acum, „Când urcă toamnă-n golul dintre noi/ (și) Ne-mbrățișează strâns îngăduința”, iată însă că a venit, cum ar spune poetul, „Clipa aceea, cât un fulg de nea”, care sperăm că „Umbra (i)-o va prelungi spre soare”. Să-l lăsăm să aproximeze în vers această clipă: „Eu mă voi feri atunci să strig./ Prea îmi va fi dor de toate cele./ Tulburat voi fi că mai exist/ Prin roirea de fântâni și stele// Porțile vor rămânea deschise/ Va veni un zvon și va chema/ Eu mă voi petrece prin cuvinte/
Pururi ocrotit de umbra ta.” O umbră care poate fi a soției, a fiilor, a celor apropiați și, de ce nu, a Celui de Sus!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Olimpiu NUȘFELEAN,
director al revistei Mișcarea literară,
președintele Cenaclului George Coșbuc din Bistrița