Poezia, ca o mărturisire a vieții

”O carte deschisă e un creier ce vorbește, închisă un amic ce speră, uitată, un suflet ce iartă, distinsă, o inimă ce plânge”. (UCIGAȘII DE CĂRȚI, fragment din povestirea FABRICA DE MUCAVA de Al. Husar – vol. AL NOUĂLEA CER – antologie, Dumitru Munteanu).
Astăzi am deschis volumul VERSURI TÂRZII (cele mai dragi) (Ed. Karuna 2016), semnat de Dumitru Popițan, care în CUVÂNT ÎNAINTE ne mărturisește despre ”nebunia” sa întreruptă din tinerețe și reluată după 75 de ani, poezia, în care viața ”se vrea prezentă în fiecare vers” (...) ”oglindind pesimismul și optimismul” traiului zilnic și care ar fi bine să fie înțeles de cititor: ”/Ferestre spre cer am deschis/ Prin versuri ce-acuma am scris/” (...) ”/E flacăra ce duce spre cer,/ E tot ce mai pot sa ofer/” (FERESTRE).
Depănând firul amintirilor la cei 87 de ani împliniți, autorul evocă cu har bucuriile cauzate de frumusețea naturii în diferite anotimpuri: ”/Iar în teiul-nalt cât blocul/ Printre crengi un mugurar/ Fluieră, bată-l norocul,/ De unde atâta har?/” (CÂNTECELE PRIMĂVERII). Sau: ”/A venit o mierla pe pervaz,/ Abătută, plină de necaz,/ N-a venit să fluiere un cânt,/ A venit ca orișice flămând/” (A TRECUT).
Multe dintre poezii evocă frumusețea vieții conjugale: ”/De atunci, de la Primărie,/ Când am spus ”da”, amândoi,/ Încercat-am ca să fie,/ Doar iubire între noi./” (DE CÂND NE-AM JURAT).
Și mama e prezentă cu durere în vers: ”/A venit la mine mama,/ În vis nu cu-adevărat,/ Când m-am deșteptat, bag seama,/ Că e vis, vai, ce păcat!/” (A VENIT).
Dorul de satul părăsit și de copilaria fără griji îl găsim în poezia ”MI-E DOR”: ”/Mi-e dor de satul meu natal,/ De nucul mare de sub deal,/ De ulițele cu noroi,/ De carul nostru tras cu boi/”. Satul îi amintește și de figura dăscăliței, care, ”face totul cu înțelepciune”: ”/Ea încearcă și cred, reușește,/ Să câștige inimile lor,/ Cum se spune mai pe românește,/ E făcută-a fi învățător./” (DĂSCĂLIȚA).
În final, bunic ajuns exclama: ”/Bunicul, de nu-i cărunt/ Și puțin adus de spate,/ De n-are mersul mărunt,/ Nu-i stă bine, măi nepoate!/” (BUNICUL).
Sau: ”/Tare-ași vrea, bunicul să mă vadă,/ Când ieșim cu tata la zăpadă/” (TARE AȘ VREA), dar nu e posibil, bunicul fiind bătrân.
Bucuria mărturisirii în vers îi dă dorința de viață: ”/Tânărul poet, bătrân/ Declarat-a într-o zi:/ Eu sfârșitul mai amân/ Ca sa scriu ”VERSURI TÂRZII”/ ” (TÂNĂRUL). Sau: ”/ De-ți vrea cineva sfârșitul,/ Pot fi prieteni sau amici/ Să le spui cu tot urâtul/ Că sfârșitul nu-i aici/” (DE EȘTI CĂUTAT).
Adie și a tristețe în versurile ”ROMANȚA” (sărăciei), sau ”RUGĂCIUNE”: ”/Fă, Doamne, din suferință/ Un buchet de flori în casă,/ S-avem ce pune pe masă/ Pentru fieșce ființă!/”.
E VIAȚA MEA, încheie volumul susamintit cu versurile: ”/ E viața mea în toate/ Câte eu aici am scris,/ Nu merg toate ca pe roate,/ Nu e totul paradis/‘‘
O carte ca o rugaciune în care zilele bune cu cele dureroase se împletesc într-un poem al vieții poetului Dumitru Popițan, întregind cifra de circa 30 de volume scrise până acum. I-am scris și eu: ”/Curge valea de cuvinte/ Strofe așezate, clare,/ Spre aducerea aminte/ Despre vremuri solitare!/”.