De la o săptămână la alta

Poezia existenţială

O mare bucurie am avut, nu cu mult timp în urmă, când am primit de la fostul coleg de jurnalism din tinereţe, Nicolae Sârbu, volumul său de poeme „Ferestre pentru labirint”. Abia trecuţi de douăzeci de ani, amândoi publicasem în revistele literare clujene „Steaua” şi „Tribuna”, dar şi atunci, ca şi acum de altfel, din scris literatură nu se putea trăi.

Înfiinţarea de noi ziare după reforma administrativă a fost, la momentul respectiv, un balon de oxigen. Fără să stăm prea mult pe gânduri ne-am făcut „ziarişti”, intrând în malaxorul unui sistem ale cărui tentacule de manipulare nici măcar nu le bănuiam. Poetul (în fond, asta era) Nicolae Sârbu fusese repartizat la cea mai imbecilă rubrică a ziarului - viaţa de partid. Se chinuia cu stereotipia frazelor şi a ideilor şi cu un şef din a cărui „operă” jurnalistică nu mai reţin decât formula repetată în fiecare articol „în frunte comuniştii”. Eu am fost puţin mai norocoasă. La „social” răbufneam cu furie dând iama în viesparele de delapidatori ale căror „relaţii” duceau, nu de puţine ori, la cei aflaţi în fruntea aparatului judeţean de partid.

Doamne, tineri mai eram! În ciuda îngrădirilor de tot soiul ne păstrasem acea libertate interioare, care ne stimula simţul valorilor şi nevoia de autodepăşire. Şi la vremea respectivă, preferinţa pentru valorile submediocre, care reuşeau să intre sub pielea unor „decidenţi” ai vremii erau la ordinea zilei. Un poet ca Nicolae Sârbu nici nu putea spera să ajungă la notorietatea autorului „portocalei de carton presat”, după cum glăsuia unul din poemele sale de început, prin care s-a impus. Respectivul „poet”, ţinut în braţe de cercuri elitiste, nu şi-a depăşit niciodată condiţia. A rămas, în tot ce a scris, la fel de sec precum „o portocală de carton presat”.

Ocolit de noroc, dar şi de relaţii profitabile, Nicolae Sârbu n-a încetat să creadă în steaua lui de poet. O demonstrează din plin şi acest volum de maturitate, cred eu, definitoriu, pentru creaţia sa. Îl ştiam, din tinereţe, ca un om care vibra ca un diapazon la orice duritate a vieţii. Sensibil şi orgolios, îşi îngrijea în taină rănile, metafora fiind pentru el o descătuşare afectivă şi cerebrală, un refugiu în „spaţiul gol descoperit de zei”, după cum definea Gabriela Melinescu tărâmul poeziei.

Parafrazându-l pe Esenin, care se considera „ultimul poet cu satu-n glas”, cred că Nicolae Sârbu este şi el printre ultimii poeţi de la noi care-şi revendică metafora ca formă de exprimare. Eseul lui Lucian Blaga, „Originea metaforei şi sensul culturii” îşi are în autorul volumului „Ferestre pentru labirint” un veritabil prozelit sedus de vraja cuvintelor: „Cu cleşti performante de clei/mi-am pus în gând să scot caninii metaforei/ nişte canini de aur”. Nicolae Sârbu este o voce singulară în peisajul poeziei româneşti actuale, o voce distinctă, gravă şi nonconformistă, convinsă că poezia este o „ardere de tot” şi că se scrie cu sufletul: „ce poţi face în labirint cu o linie dreaptă”. Răspunsul la răscolitoarea întrebare se menţine în aceeaşi tonalitate dramatică: „Nici muzeul muzelor n-o vrea,/ i-a putrezit certificatul de naştere/ drept linie, linie dreaptă/ şi atât de scurtă spre stele/ (…) „se frânge în ultimul moment, de bună voie se face surcele/ s-aţâţa mama focul sub pământ/ cu surcele de linie dreaptă”. Repudiat sau refuzat de „linia dreaptă”, poetul se redescoperă uimit pe sine: „Toată viaţa parcă trăisem/ cu vocea altuia, fără motiv”.

Nicolae Sârbu biciuieşte cuvintele, le sileşte să se încarce de rezonanţele unor trăiri tensionate, să comunice o stare existenţială: „Luna sună disperată la 112/ număr unic al disperării/nimeni nu se uită la cel căzut de pe cal/ deşi luna tocmai asta anunţă…”.

„Ferestre pentru labirint” este un volum care certifică acum, la finalul primului deceniu al acestui mileniu, un poet profund, de o incontestabilă originalitate.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5