Poezia sacrificiului

Melania Cuc, scriitoarea plaiurilor noastre, care şi-a desăvârşit scrisul într-un mod aparte „strânge robinetul” gândurilor şi face gălăgie „în oul de Paşti”, propunându-ne o întâlnire cu poezie în volumul „Via Dolorosa”, apărut la Editura Nico. De fiecare dată, Melania Cuc are un alt mod de a surprinde cuvintele, făcând din puţin mult şi din slove râuri de frumuseţi: „Mă încred în cele câteva idei fără autori, fără titlu”. Pornind pe drumul unui şir infinit de evenimente, Melania Cuc îşi schimbă de fiecare dată destinaţia atunci când „Pe scara din trestii de zahăr/ Alunecă noaptea”. Deşi se vrea un poet care să şocheze prin viziunea asupra vieţii, dincolo de „leoaică” se ascund sentimentele unui poet melancolic care încearcă să stopeze nedreptatea atunci când „Pe piaţa on-line se vând mieii/ Tunşi de lâna de aur”. Poetul, aflat la răscrucea drumurilor dintre două lumi, dintre concepte şi civilizaţii, recunoaşte că „Toate poveştile mele sunt relative/ Străvezii precum curtezanele din vechime”. Poezia Melaniei Cuc este concepută atât în curtea de la Archiud, cât şi în blocul din Bistriţa, însă dincolo de toate este găzduită de cămara sufletului, unde „stă alt înger, aşteaptă la rând”. Temele abordate sunt vaste, de la cea a luminii împletite cu credinţa, la cea a dragostei, a suferinţei, a biruinţei vieţii de dincolo de moarte: „Curge lumina asta cu sudoare/ Şi cu sânge vegetal cade/ Peste acoperişul casei în care/ Lazăr le citeşte leproşilor din scripturi”. Fiind acaparată de cuvinte, Melania Cuc recunoaşte că în fanfaronada ideilor se simte prizonieră: „Nu mai ştiu să-ţi zâmbesc,/ Din oglinda asta împodobită”, însă de dincolo de crucea poeziei vine biruinţa, vine mângâierea şi răsplata: „Râd şi torn benzină uşoară/ Peste rugul gata aprins”.

Cartea surprinde „Gânduri despre copilăria liberă/ Ca o gâscă sălbatică”, surprinzând tăria peste veacuri a Celui de Sus: „Pumnul lui Dumnezeu loveşte în masă/ Lingura în farfuria cu linte/ Dansează”. De altfel, în aceste poezii şi imaginile care încearcă să ucidă liniştea sunt pe undeva dansante, fiecare rând fiind un nou pas întru sacralitatea vorbei. Aici, în acest cadru, Melania Cuc îşi descoperă vocaţia atunci când mintea fuge acasă, poposind în tihna „Pervazului cu muşcate uscate”. Recunoscând că „Nici cuvintele nu mai sunt ce au fost odată”, Melania Cuc „Strânge din dinţi şi scrie” despre travaliul în care lumea a fost creată, vorbind pe şleau despre cuvântul care a fost de la început: „Târnul de nuiele a şters dorul literelor/ Printre care încă mai alerg/ Mamă/ Cu pruncul în braţe”. În zi de sărbătoare, „Toate lucrurile bune de care-mi amintesc/ Sunt înglobate într-un grăunte de mei”, spre bucuria sufletului, care, în ceas aniversar, îşi găseşte printre oglinzi paralele împăcarea: „Stau la masă cu toate/ Zilele mele de naştere”. „De jur împrejurul poveştii”, prin fereastra atelierului de creaţie al poetului, descoperim etichete ale veşniciei, atunci când se sapă întru căutarea timpului: „Este iarăşi rost de zbor întors în fluier de os/ Şi veşnicia stă ascunsă în rândul întâi”.

Melania Cuc ne propune, prin această carte, întâlnirea cu izbânda vieţii, prin sacrificiul suprem: „Coborâm braţ la braţ/ De pe crucea de fier proaspăt vopsită”.