Poezia şi paradoxul ei

Materia, chiar înainte de a se înălţa în planul artei, poate o realitate estetică. Practic estetica limbii este acea cercetare a virtualităţilor estetice ale materiei folosite de arta poetului. Poetul, mai mult ca oricare artist, este obligat să lupte cu materia destinată propriei creaţii, iar limba este cam cea mai improprie materie artistică. S-a observat că progresul civilizaţiei în general şi al educaţiei în special, atenuează elementul melodic în limbă, popoarele cu un bun nivel de civilizaţie şi cercurile sociale mai elevate oferă impresia unei sobrietăţi mai mari în vorbire, efectul acesta provine şi din atenuarea elementului melodic al graiului.
Mobilitatea topică tinde a se limita, ea nu se menţine decât în anumite domenii ale comunicării verbale, alături se dezvoltă mereu limbajul juridic, tehnic, ştiinţific, iar aici varietatea locului cuvintelor în frază este de obicei evitată.
Aşadar artistul poet lucrează o materie în care virtualităţile estetice se află într-o descreştere ingrată. Limbajul există pentru a comunica gândirea şi pentru a sugera gânduri şi sentimente, care rămân inexprimate în mod explicit. Limba comunică şi primeşte informaţia orientării practice, şi cu aceste mijloace create de aceste nevoi este obligat să lucreze poetul. Materia poeziei este prin excelenţă prozaică, de aceea situaţia poeziei este tragică şi paradoxală privită în raport cu materia pe care o foloseşte.
Forma, culoarea, sunetul muzical rămân, în primul rând, mijloace ale expresiei artistice, artiştii aceştia, pictori, sculptori, arhitecţi, compozitori, nu luptă niciodată cu contraindicaţii fixate în însăşi natura materiei în care ei se exprimă, toate aceste neajunsuri şi greutăţi sunt totdeauna ale artistului poet care se războieşte cu uscăciunea termenilor, cu vulgaritatea şi foarte multele asociaţii pe care viaţa limbii le culege în drumul ei.
Limba este o materie în multe chipuri improprie şi totuşi poetul o face plastică pentru scopurile pe care le urmăreşte, aici avem, pe de o parte paradoxul, pe de altă parte victoria miraculoasă a poeziei. Astăzi limba devine din ce în ce mai abstractă şi mobilitatea sa topică se micşorează mereu, însă poetul îi redă prospeţimea sensibilă şi o menţine vie şi fluentă. Poetul dă limbii o viaţă deosebită, vedem aici pecetea stilistică individuală pe care o primeşte şi reaşezarea ei pe o etapă anterioară a evoluţiei străbătute.