POEZIA, STRIGĂT PE DINĂUNTRU

Pornind de la lucrarea pictorului Edvard Munch, considerat un manifest al curentului expresionist în artă, aflată şi pe coperta întâi a cărţii de poezie cu acelaşi titlu, „Strigătul”, de David Dorian, Editura Charmides, 2017, poetul declară încă de la început o afinitate pe care o resimte faţă de singurătate, aşa cum a făcut şi în cazul personajului Tristan, de care s-a simţit atras şi cu care s-a asemănat în alte cărţi.
Citind cartea lui David Dorian, am regăsit imagini transpuse în versuri, culese din însorita Sicilia sau din inepuizabila Elada. Aş spune că „Strigătul” este unul târziu, al ecoului ajuns la coacere, al unor urme ce au săpat până au dat de forma poeziei. Şi aici, poetul scrie o poezie ca o proză sensibilă şi lirică, intitulându-şi grupajul „Poveşti adevărate”.
De la o călătorie, rămasă în amintire, cu semne care nu se şterg, trecând zi de zi pe stradă, realizând alte şi alte drumuri, ca un ritual, înţelegând detaliile cu un ochi atent şi întors mereu spre sine, David Dorian, „poetul de la bibliotecă”, se defineşte a fi un adept al metaforei şi al imaginii artistice, pe care le amestecă maestru, aşa cum cărţile pe un raft îşi schimbă locul din când în când, cele noi în faţa celor vechi, apoi clasici alături de moderni, în ideea de împrospătare cu aceleaşi elemente.
Prospeţime se degajă şi din poeziile lui David Dorian. Din şi prin cuvinte. Bogate, bine alese, numite „snopi de cuvinte”. Singurătatea, iubirea, fericirea, ruginirea sunt stări care îl cuprind pe poet, atât cât să scrie o poezie de neuitat. La început, aflat în „Călătorie”, simţurile deţin controlul în perceperea noului, ca pe un destin: „Ceea ce simt e o stradă dimineaţa, pe care trece ea (...), în Sicilia/ la Taormina, când ne închipuiam că am fi poeţi celebri/ (...) Noi, vechi poeţi, apreciam priveliştea incendiară;/ nicidecum a vulcanului Etna, profilat în zarea de smalţ şi/ ceramică” sau „Pe Acropole, în cuşca zeilor, amarnic/ măsuram Atena aşternută la tălpi./ Şi marea, ochi depărtat, clipind/ din pleoape de var.” Din „chicoteala singurătăţii”, poetul extrage, ca un admirator de frumos, doar liniile esenţiale, îndepărtând „reprezentări în graffiti”, adulmecând simplitatea de veacuri, ce îl atrage, ca în „Pastel”: „Soarele cade oblic peste casa bătrânului mandarin ce doarme / pe un pat de scânduri./ (...) Toamna e ca mierea sălbatică”... Iubirea e printre picături, e ceea ce umple golul, „Trup ce se ia singur în braţe, se caută/ în poduri cu ploi leoarcă de amintiri”, „îmbrăţişări fără braţe, sărutări fără buze”. În cele din urmă, poetul desluşeşte mesajul: „abia acum înţeleg Strigătul, tabloul lui/ Munch: mumia ţipă în sine.../ Pe stada aglomerată/ trec femei, mulţimi de femei; îţi seamănă/ ca două picături de whisky” şi „Când ne trezim singuri bem şi cântăm: aleluiah!/ Strângem la piept iubita de singurătate.” Singurătatea e „încăpătoare” şi până la fericire mai e un pas: „cum să-mi explic fericirea ce mă inundă/ ca şi cum aş călători sub ape,/ aş merge la nesfârşit luminând abisuri.” În atmosfera creată, „Singurătatea se roagă duminica pe străzi” şi „În iarbă furnicile construiesc/ cimitire”, pe când „înserarea înfloreşte chipurile”. Din umbră, pândeşte sfârşitul, numit la David Dorian „ruginire”, cu un termen din materie, absolut filosofic. Îl găsim aici pe Zeul Pann, iar şi iară, măcinând gândurile poeţilor: „”Sub umbra verde-adormitoare/ a nucului îţi pleci chipul săpat de pâraie, (...) Ce aer nostalgic vieţuieşte acolo/ în lumea neaerului, ce vaier!// Bătăile inimii,/ ce clopote de meduze!” David Dorian simte la fel de bine degradarea, precum înflorirea. Şi anunţă, din timp, prin veştile sale poetice: „Un aer vechi a putrezit în piept./ În singurătatea oraşului,/ ploi ruginite”, „Ţi-s ochii toamne prin care îngerii ruginesc” şi într-o arheologie a poetului se descoperă „cioburi de lună”, când „Lumina iernii/ sfârâie/ la sânul/ unei/ călugăriţe.”
Poezii, precum „Vals”, ce se adună în „Să cânte muzica: vals, vals, vals/ în braţele singurătăţii” şi „Sufletul”, cu trimiteri la o exegeză proprie, „Îmi pregătesc coborârea în iad./ Iadul e o cârciumioară, la ferestre muşcate, (...) Sufletul, o zăpadă murdară”, rotunjesc universul poetic al lui David Dorian, făcându-l un şaizecist, care scrie poezie ca un optzecist.