Politică și inocență

Cel de-al doilea volum de beletristică al lui Daniel Sidor, „Blues politic” (Editura Eagle, Botoșani, 2015), ne pune în față o narațiune cumva recognoscibilă în romanul anterior, dar diversificată ca număr de personaje, tramă, veracitate a temei abordate, actualitatea ei etc. În plus, poate fi surprins, comparând cele două cărți, un subtil proces de maturizare narativă, un soi de lejeritate cu care autorul își „așează” piesele narațiunii la locul lor.
Fără a-mi propune aici un exercițiu comparație, aș preciza totuși o discretă apetență a tânărului autor pentru subteranul lumii, spre zona interlopă, dacă pot spune așa. Și zic discretă, pentru că aplecarea aceasta nu merge mână în mână (din fericire, cred eu…) cu insolitul forțat, căutat cu orice preț, ce riscă să devină artificial.
Spre deosebire de romanul anterior, unde lumea interlopă constituia un focar de interes pentru perspectiva narativă, „Blues politic” abordează acest palier în mod mai degrabă tangențial. Deși lumea politică, cu meschinăriile ei, cu puterea ei ce alienează, reprezintă un centru important de interes în economia textului, romancierul evită pe undeva acele cărări bătătorite și des uzitate în literatura română contemporană, reușind să se apropie de fenomen dintr-o perspectivă cumva intrinsecă și generală în același timp.
Păstrând alunecările lirice din volumul anterior, Sidor păstrează o distanță narativă destul de greu de întreținut, dacă ne amintim care e tema romanului. Este destul de dificil să scrii despre politic în România zilelor noastre, fără a permite subiectivității naratorului să mijească în text pe ici, pe acolo.Semnele dinspre real sunt de cele mai multe ori covârșitoare pentru scriitor, el făcându-le(conștient sau nu, direct sau indirect) loc în narațiune. Nu este însă cazul textului, bine construit din acest punct de vedere, la care fac referire aici. În ciuda faptului că narațiunea reprezintă un soi de „scufundare” a lectorului în lumea intimă a personajului, echidistanța auctorială nu este întru nimic clintită de vreo formă de revoltă a scriitorului față de lumea politică.
Chiar dacă, structural (personaje, poveștile lor, tramă etc.), acest roman ar fi putut fi un pretext literar pentru o aplecare a autorului înspre o formă de narațiune ceva mai „obiectivă”, putem constata un efect contrar. Exercițiile introspective cu care ne-a obișnuit deja scriitorul devin în mod subtil mai consistente, mai încărcate de miez. „Evadările” în interiorul oricăruia dintre personaje devin, o dată cu acest volum, încărcate de înțelesuri mai ample și implicit, mai fine și mai puțin facil de sesizat.
Pe de altă parte, și aici, expunerea interiorității devine o mostră a însingurării funciare a oamenilor ce populează acest roman. Esențialmente, vorbim despre un roman al izolării individului, a înstrăinării sale și chiar a incapacității umanului de a-și trăi sincer, autentic viața. În permanență, genuinul existenței personajelor lui Sidor din acest volum este alterat într-un fel sau altul de intruziunile lumii, de artificialul impus de aceasta. Excepție ar putea-o face Claudia, ea fiind cea care l-a cunoscut și (într-o oarecare măsură) înțeles pe Bătrân (personaj a cărui importanță în text trebuie subliniată). Altfel, nici gestul sacrificial al lui Perplexus din final nu-și poate conține semnificațiile și simbolismul până la capăt, el fiind o simplă copie a morții onorabile a generalului care „se aruncase în propria sabie”. În cele din urmă nu suntem mai mult decât niște marionete, purtătoare ale unui destin care nu ne stă până la capăt în mâini.
Perspectiva din care îi este prezentată cititorului lumea politică este bine aleasă. Ochii naivi ai personajului central, însetat de înțelesuri, de răspunsuri la marile interogații ale existenței, înregistrează, chestionează, analizează, categorisește indivizii după criterii generale. Dar, mai important, ei devin ochii lectorului, însoțitor al marilor descoperiri ale lui Perplexus. Fascinat inițial de cărțile Senatorului, care conțin o parte din răspunsurile atât de fervent căutate, tânărul se apropie tot mai mult de vârtejul politicii, în permanență fascinat parcă de ceea ce îi este dat să descopere. De altfel, cred că importanța Senatorului este insuficient evidențiată în text. El este atât mentorul spiritual al personajului central, cât și un posibil factor de potențare a palierului „subteran”, inefabil al evenimentelor. Firește, acest rol este acoperit în mare măsură de povestea alegorică a Bătrânului, spusă Claudiei. Din punctul în care este redată povestioara, întreaga structură textuală capătă noi lumini și semnificații pentru cititorul, fie el și mai puțin avizat.
Revenind la trama romanului, iubirea lui Perplexus pentru Maia contaminează întru totul cursul poveștii. Dar sentimentele nu sunt mai mult decât un catalizator ce grăbește intrarea tânărului în politică. Doar în felul acesta o putea avea pe Maia. Privit în chip general, întregul episod al intrării în politică se va dovedi un eveniment determinat de factori mai presus de puterea de înțelegere sau acțiune a personajului.
Puterea – politică sau nu – corupe! Cam acesta ar fi mesajul larg al cărții lui Daniel Sidor. Iar politica este văzută aici ca un soi de vâltoare ispititoare ce pervertește, alienează, abuzează de inocența și vitalitatea a tot ce prinde în cale. Deși vom avea probabil tendința să îl citim cu amărăciune, volumul își are farmecul său, precum o bucată de jazz, tânguită dar și efervescentă în interioritatea sa.