Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Pornind de la George Coşbuc, despre traduceri

ELENA M. CÎMPAN

Traducerile literare sunt privite cu mult interes în ultimul timp. Aşa cum se întâmplă cu jurnalul, cu biografiile, cu dialogul, cu reportajul. Asistăm la o extindere a literaturii propriu-zise, din două motive: fie orizontul de aşteptare al intelectualului cărturar s-a modificat/ diversificat, fie materialul de cuvinte s-a mai diluat, pierzând din tăria originalităţii.
Devenind un capitol de sine stătător în istoria literaturii, traducerile se consolidează, artă în artă, mutând accente importante dinspre cartea de autor către cartea şi de traducător.
Pentru că este vorba despre George Coşbuc, asistăm la o balanţă ce înclină surprinzător spre activitatea de traducător, cu argumente, cu reale contribuţii, unele unice, la cunoaşterea literaturii universale.
Dacă până la un punct, traducerea are rolul de a da o lucrare în lumina unei alte culturi, mai departe se dezvoltă o întreagă teorie pe baza valorii unei traduceri, analizei şi a unui studiu comparativ pornind de la existenţa mai multor variante.
Se întâmplă să asistăm la judecăţi de opinie, exprimate în scris, în conferinţe, în discuţii, care să impună ideea potrivit căreia traducerea pe care George Coşbuc a realizat-o operei lui Dante, „Divina Comedia”, din limba italiană în limba română, să fie cea mai bună. Dacă ne gândim că la această traducere George Coşbuc a lucrat mai bine de cincisprezece ani, din cei cincizecişidoi trăiţi, şi că a învăţat singur italiana, am fi îndreptăţiţi să credem că pentru el această activitate, deloc de rang doi, a constituit o preocupare serioasă, îndeplinită cu aceeaşi pasiune ca cea de poet. Este adevărat că rareori ne gândim la traducere ca la o întrecere. Am considerat suficient gestul de prezentare, de aducere la cunoştinţă, într-o perioadă în care era mai greu de ajuns la opere în original, în care se circula mai puţin, iar utilizarea limbilor străine nu era atât de performantă. Fără a lua în calcul variante şi observaţii pe text. Şi, totuşi. Traducerile, despre care se spunea că „nu fac literatură” ( fapt infirmat, desigur ), respectă o triadă de aur: fidelitate, cursivitate, expresivitate.
La George Coşbuc, pasiunea pentru traduceri apare încă din şcoala de la Năsăud, când Societatea Virtus Romana Rediviva îi acordă premiu la concursul literar pentru traducerea din Homer, „Odiseea”. Preocuparea aceasta a poetului pentru alte spaţii literare şi culturale îl va însoţi permanent, reuşind să traducă mai apoi „Bucolicele” şi „Georgicele” lui Vergiliu, „Eneida”, pentru care va primi premiul „Năsturel” al Academiei Române, în 1897. În „Antologia sanscrită” ( „Rig Veda”, „Mahabharata”, „Ramayana” ), George Coşbuc îi traduce pe poeţii reprezentativi de meditaţie indiană. Drama lui Schiller, „Don Carlos”, capătă o frumoasă „redare” în limba română (dacă acceptăm că traducerea este o redare ), tot datorită poetului George Coşbuc. Cunoaşterea limbilor clasice, greaca şi latina, apoi sanscrita, italiana, germana sunt avantaje ale unui intelectual remarcabil, dându-i dreptate lui Geothe, care considera că limbile străine sunt în măsură să nască în noi fiinţe noi.
Activitatea de traducător a lui George Coşbuc merge paralel şi mână în mână cu cea de poet. Am crede chiar că aceasta reprezintă o rezervă permanentă, păstrată vie, îngrijită constant, ca un exerciţiu necesar. Nu degeaba Tudor Vianu considera ( fără a umbri nimic altceva ) traducerea din „Divina Comedia” „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice”.
Traducătorul George Coşbuc vine din urmă cu multă grabă, încercând să-l ajungă şi poate să-l întreacă pe poetul George Coşbuc, aşa şi atât cât l-am învăţat/ ştiut până acum.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]