Portret de dascăl: Scrisoare domnului învăţător Ioan Urian

Nadia Linul Urian

Scrisoare

Domnului nostru învăţător,Urian Ioan

După ani și ani, când clopoțelul îi aduna în curtea școlii pe foștii absolvenți, o discuție între două femei se auzea, destul de tare.

-Încerc să-i scriu câteva rânduri, domnului nostru învăţător.
-De ce? întreabă cealaltă, mirată.
-Pentru ca așa se poate creiona ușor chipul dascălului din vremea copilăriei mele! răspunde femeia.
,,Deși atunci tovarăș, a rămas în inimile noastre ca domnul învățător. Încerc să redau chipul dascălului drag, așa cum cred că o fac toți elevii, amintindu-și de dascălul lor, pe care l-am recunoscut ușor, din descrierile consătenilor, dar mai ales ale foştilor elevi ai dânsului.
Învățătorul care a purtat în suflet frumosul, izvorât din marea lui pasiune pentru viață, pentru om. A fost persoana care a știut să cultive frumosul în relațiile dintre oameni și să-l îngrijească ca pe rodul bogat al toamnei.
Marea lui dragoste pentru copii, pentru munca de educație, optimismul lui care-i molipsea pe cei din jur, l-au făcut iubit și stimat de colegi și de întreg satul.
,,Domnul nostru’’ sau ,,dascalul nostru’’ a fost tare iubit, ca om şi învăţător, aici, în sat. Era al nostru, al sătenilor, pentru că a plecat de jos, dintre țărani , a învăţat şi a devenit dascăl. Bun dascăl!
Pe pereții casei, ai holului, vedeam cănd mergeam să-l colindăm, expoziția de fotografii cu noi, elevii , iar în mijloc, dânsul. Noi, desculți, sau îmbrăcați sărăcăcios, iar în mijloc, Domnu. Era un bărbat înalt, frumos, te privea pătrunzător si îți zămbea îngăduitor...
În valizele din pod au rămas și azi vederi și felicitări primite de dânsul, de la elevii plecați, peste ani, dar care i-au luat amintirea cu dânșii.
Îi aducea la bibliotecă pe toţi ţăranii Colectivului , îi învăţa să citească şi le explica fel de fel de lucruri. Aşa era atunci! Desculţi sau încălţati cu tenişi, erau cu cartea în mână.
Flori ca și ale dânsului, nu avea nimeni ! Așa îi făcea să creadă și să le iubească!
Iar dansatorii cei mai mari, cei ce știau să bată Bărbuncul, erau tot elevii domnului.
Deşi se găsea în ultimii ani de profesie, rezultatele obţinute cu elevii săi la olimpiade și concursuri îl ridicau în picioare la ședinţe, pentru a-şi primi aplauzele binemeritate.
Le primea din belșug și le adăuga în dreptul numelui școlii. Ele răsplăteau şi căile de a ajunge la aceste rezultate, metodele de muncă cu elevii, soluţiile şi felul cum îi corecta, uneori.
Nu poţi să nu zâmbeşti, amintindu-ţi de pedeapsa pe care i-a dat-o celui ce fugea mereu de la şcoală şi se ascundea în căpiţa de tuşleni , făcându-l responsabil cu... ordinea şi disciplina clasei. Le-a respectat aşa de bine că a ajuns... avocat.Da, un avocat bun. A avut bună intuiţie, d-l învăţator!
Urmașii îi duc mai departe numele şi cinstea, iar copiii satului, recunoştinţa şi preţuirea.
Da, a trecut cu repeziciune prin viață, dar a lăsat urme apăsate, greu de șters.
A lăsat urmele, semnele vredniciei, a lăsat în urmă generații viitoare.
La înmormantarea sa, a plâns satul întreg iar capătul cortegiului nu-l vedeai...Era departe. A fost jale multă.
La căpătăi, copiii i-au cântat din nou , amintindu- și cântecul
,,Brav stejar cu fruntea ninsă/ Ai crescut vlăstare mii/ Și- ai avut drept călăuză, dragostea pentru copii!”
Pentru copiii pe care îi întâmpina, în anii de pensie, la poarta casei, în uliță, atunci când se întorceau de la școală... Parcă îi era dor de râsetele și de veselia lor.
A fost dascălul de aici, de acolo, de oriunde, așa cum vremurile i-au cerut-o și sufletul sătenilor l-a cuprins. L-au înconjurat și l-au prețuit! I-au descris chipul în cuvinte, scrise cu cerneala...sufletului.
Domnului nostru învățător, Urian Ioan, sau - Onu al nostru- cu adâncă prețuire!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]