Porumbeni! Satul cu o singură casă și fără suflete de la capătul pământului

Privești spre linia orizontului, a unui orizont presat de căldura înăbușitoare ce topește aerul în jur. Undeva, aproape de dealul înalt ce atârnă asemeni unui spânzurat de cerul de culoarea unei mări moarte, un fel de albastru-cenușiu, mort.  Un  cer măcinat de nori alungiți, obosiți, niște cadavre aruncate spre raiul inventat de oameni, un fel de cer care ar vrea să îți arate locul unde ar fi fost vatra satului Porumbeni, satul de la capătul lumii.

Drumul spre nicăieri

În județul Bistrița-Năsăud există 234 de sate care aparțin celor 58 de comune. La această dată, unul dintre aceste sate, Porumbeni, localitate care a aparținut comunei Silivașu, este, de acum, o amintire ce mai bântuie amintirile foștilor săteni, atâția câți au rămas. E vorba de două persoane: un cioban și o bătrână de 80 de ani.

Pe primarul Ioan Cămărășan îl găsim în fața primăriei. Mă rog, a clădirii care adăpostește Primăria comunei Silivașu de Câmpie.

1000 de suflete. Atât și nimic mai mult și ceva mai puțini electori, oameni ai ”câmpiei” transilvane, munciți, acum toropiți de căldura ce curge valuri, valuri din cerul tot mai morocănos.

Drumul spre satul Porumbeni trece pe lângă Biserică și începe să urce puțin pe un deal. Mergem cam un kilometru, poate doi. Peisajul pare unul al însingurării, al unor orizonturi căzute peste un deal mare și sterp. Pe el crește doar o iarbă măruntă și roșie, pare să fie vegetația unei stepe care nu se mai termină niciodată.

”Aici ar trebui să fie vatra satului!”, spune primarul Cămărășan, dar și privirea lui, mult mai sigură și directă ca a noastră, ricoșează în liniștea asurzitoare a dealurilor asediate de căldură: Aici, și aici, poate aici... Privim, încercăm să vedem ceea ce vede primarul, dar nu este nimic de văzut. Poate, poate doar niște linii abia ghicite ale unor terenuri cândva delimitate, ale unor case, foste case, pentru că ele nu mai există.

Satul Porumbeni este doar o amintire care alungă sufletele morților ce dorm în aceste pământuri.

Amintiri din casa morților

Aerul tremură în jurul nostru, iar căldura devine ucigătoare.

”Mai există o casă!”, spune Ioan Cămărășan. O casă, numărul 10. Aici, aproape de baza dealului însingurat, iarba e înaltă, se vede că nu a mai cosit-o nimeni, de demult, de tot. Urzici uriașe, ierburi tăioase și un pâlc de pruni străjuiesc o casă, o casă cu ochii închiși, așa cum sunt toate casele părăsite de oameni și care vor deveni pământ - Căci ţărâna eşti şi în ţărână te vei întoarce.

O spun și cele două cruci ce părcă răsar ca doi paianjeni uriași din țărâna sufocată de buruieni. Privim cum veșnicia se întoarce și ea în pământul aspru, uscat, nedus la Biserică.

Când ajungem lângă casă, ochii-i se deschid greoi, dar pleoapele-i cad imediat înapoi, cad în genunea deschisă în pământ și care înghite zilnic câte puțin din casă. Nu mai respiră deloc, doar pereții crepați mai tresar, simulând viața. Ușile sunt legate cu o sfoară, pe dinăuntru, dar, practic, ele abia mai stau în tocurile mâncate de carii, de vremurile dintodeauna tulburi.

În prag o dormeză veche, câteva oale aruncate la întîmplare și dușumele crepate, murdare. Peste tot cioburi de sticlă, bucăți de haine, o masă șchioapă acoperită de o bucată de mușama pe care sunt desenate câteva fructe: o bucată de pepene roșu, o pară și un măr.

Camera din față pare părăsită de curând. De câteva ore, hai, câteva zile. Timpul pare că a încremenit. Un peretar din anii 60 sau 70 ai secolului trecut pe care stă scris : ”Ești o floare garofiță îți sărut a ta guriță”. Aproape de el, patul desfăcut, acoperit de o plapumă, puțin deranjat, de parcă cel care dormise acolo se ridicase doar de puțină vreme.

Timpul, ce importanță mai are aici, aici unde totul miroase a pământ, a mâl uscat: Din putreziciune, de asemeni, se-nalță nuferii suavi și gemeni.

Poze și pești din sticlă, acei pești care se odihneau mereu pe macrameurile așezate pe televizoarele alb-negru cu lămpi. Poze cu liceeni și liceene din alte timpuri, cu altfel de școală, cu altfel de elevi. Iată un bufet, din cele făcute la fostul CPL, decedat și el între timp. Din PAL, cu feronerie veche, de la începutul anilor 80, tot ai secolului trecut.

Cealaltă cameră e mai sobră, cumva mai sobră. Pe peretele invadat de crepăturile ce seamănă cu o pânză de paianjen, pe o cuvertură, Iisus Hristos. Mănâncă. Cina cea de taină. Apostolii nu par deloc veseli. De ce ar fi? Lumea care i-a primit atunci nu a fost pe măsura așteptărilor lor.

Casa este tot mai dărăpănată, tot mai șubredă. Parcă nu i-ar face bine prezența noastră, mormăie ceva nedeslușit, un zumzet nedeslușit, ceva ce vine din fundul pământului, acolo unde ne întoarcem toți.

Plecăm! Ieșim pe ușa tot mai neputinciosă să apere casa. Căutăm în cei șapte sau opt pruni ce înconjoară casă, fructe, niște fructe.

O singură prună, o singură casă rămasă în picioare din satul dispărut de la capătul pământului – Porumbeni, satul cu o casă dar fără suflete.

Pe drumul de întoarcere, sufletele noastre tremură și ele, asemeni aerului năclăit de căldură: Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!

 

În loc de epilog

Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte!" Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier.

Comentarii

13/07/17 00:58
Anca

Articolul l-am citit deja pe propolitica

13/07/17 11:33
barbier

Impresionant.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]