Postul şi rugăciunea în secolul al III-lea

Mărturiile despre post şi rugăciune se înmulţesc şi se aprofundează simţitor în secolul al III-lea. Primul autor creştin al acestei perioade este Clement Alexandrinul (+215). La el aflăm o mărturie a faptului că, la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de-al III-lea, obiceiul de a posti miercurea şi vinerea era respectat cu stricteţe în comunitatea creştină din Alexandria. „Lucrător gnostic este acela care-şi stăpâneşte poftele lumeşti, încă pe când este în acest trup. Gnosticul cunoaşte enigmele postului din zilele de miercuri şi de vineri…”. Clement afirmă că postul autentic, cel „după Evanghelie” nu e numai ferirea de fapte rele ci implică şi ceea ce tradiţia va numi „paza gândurilor”. Scriitorul alexandrin afirmă în repetate rânduri că rugăciunea nerostită este la fel de eficientă ca şi ea rostită şi îndeamnă la permanentizarea stării de rugăciune. La Clement găsim atestate, fără a fi explicate ceasurile de rugăciune, cât şi o serie de obiceiuri asociate rugăciunii, cum ar fi ridicarea capului, întinderea mâinilor către cer şi ridicarea în picioare, toate fiind interpretate ca indicând zborul spiritului către „cele sfinte” şi dispreţul faţă de cele lumeşti.

Un alt document de mare importanţă aparţinând aceleiaşi perioade a începutului secolului al III-lea este Tradiţia apostolică, atribuită Sfântului Ipolit al Romei (+236). Aici este recomandată rugăciunea în zori, la ceasurile al treilea, al şaselea, al nouălea, înainte de culcare, la miezul nopţii şi la cântatul cocoşului. Motivaţiile teologice ale ceasurilor sunt legate de Răstignirea lui Hristos; astfel, rugăciunea de la ceasul al treilea aduce aminte de pironirea lui Hristos pe lemn, cea de la ceasul al şaselea, de „întreruperea zilei” şi întunecarea cerului petrecută la Răstignire. Rugăciunea de la ceasul al nouălea era pusă în legătură cu împungerea coastei Mântuitorului, moment în care a curs sânge şi apă. Se recomanda ca rugăciunea de seară, cea de la culcare, să fie făcută de soţi împreună.

Postul frecvent, asociat cu Rugăciunea, este, potrivit Tradiţiei Apostolice, activitatea care zideşte Biserica. El este practicat cu precădere de anumite categorii: văduvele, fecioarele, catehumenii.

Alte mărturii despre rostul şi practica postului avem de la Tertulian (+240). El afirmă că virtuţile sufletului sunt şi ale trupului, sau, altfel spus, că trupul participă la o manieră activă la sfinţenia sufletului. Trupul ia de la suflet putere de a se opune prin postul aspru, reafirmat aici, ispitelor şi patimilor. La rândul său, fiind întărit prin post, trupul îi dă sufletului vigoarea şi disponibilitatea spre rugăciune. Spre exemplu, foamea fizică indusă prin post înainte de Euharistie, corespunde unei aşteptări spirituale a împlinirii care vine odată cu împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Scrierile lui Tertulian confirmă faptul că el a cunoscut bine practica postului. Cât despre folosirea semnului crucii de către creştini, Tertulian ne oferă nu numai atestarea obiceiului credincioşilor de a-şi însemna trupurile, ci chiar şi pe cea a practicii însemnării aşternutului înainte de somn. De vreme ce Tertulian mărturiseşte că „la fiecare pas şi la fiecare faptă” creştinii se însemnau cu sfânta cruce, ca semn al credinţei lor, e evident că practica închinării, fiind mai frecventă decât rugăciunea însăşi, nu putea să lipsească din ritualul care însoţea rugăciunea.

Constituţiile Apostolilor învaţă faptul că rugăciunea obştească are mai mare putere decât cea particulară, însă, chiar şi aşa, pentru a avea valoare, rugăciunea de obşte trebuie să se desfăşoare în jurul episcopului sau preotului. Se afirmă astfel clar că nu există rugăciune obştească în afara celei conduse de episcop sau preot. Un alt fapt nu lipsit de semnificaţie este acela că le era interzis credincioşilor să se roage cu un creştin venit dintr-o altă comunitate până când aceluia nu i se verifica ortodoxia credinţei.