Poţi obţine rezultate mulţumitoare fără o reformă reală a şcolii?

Monotonia enervantă a ploilor interminabile sau teama unui canicule iminente trebuiau „sparte” cumva de un subiect de presă care să lege toate spiritele într-un snop fremătător. Freamătul neaşteptat şi inutil (deoarece nu va fi urmat de nicio înviorare reformatoare) a fost stârnit iarăşi (ca în fiecare plină vară) de examenele naţionale, în special de bacalaureat. Te şi mirai la un moment dat că s-ar putea încheierea ciclurilor de învăţământ să se deruleze cuminte şi perfect. Îţi era teamă că s-ar putea să ai rezultate satisfăcătoare fără să fii făcut reformă reală!... Ar fi fost probat faptul că şi cosmetizările (politice), făcute şi ele cu o pudră precară, pot duce la ceva demn de luat în seamă. Dar n-a fost să fie. Şi asta chiar dacă examenul oral la bacalaureatul de la română, de exemplu - o probă făcută mai mult ca să se afle şcoala în treabă - a fost trecut cu brio. La proba de scris din prima zi a lunii în curs, reforma din învăţământ a dat iar cu bota în baltă. La ora când scriu aceste rânduri fraudele, pardon, scuze, anchetele sunt în curs. Acestea sunt localizate la un singur centru de examen, dar suspiciunile – şi unele „exemple” – merg spre mai multe centre. Amintirile sau insinuările (unor actori ai examenelor) bat spre arii mai largi. Nu e cazul să exagerăm. Faptele probează însă că, în învăţământ, lucrurile nu sunt (încă) puse la punct. Disfuncţiile se acumulează şi se accentuează cu fiecare încercare educaţională nereuşită, cu fiecare nouă bâlbă managerială, ale cărei cauze n-au fost numite precis. Vina se împarte în cele din urmă, difuz.. Dar dascălii sunt arătaţi întotdeauna cu... degetul acuzator!...
Dragostea pentru profesia de dascăl trece şi (ea) prin stomac...
Într-o emisiune TV derulată cu ceva vreme în urmă, discutându-se despre salariile bugetarilor (care sunt extrem de mici), un parlamentar spunea ceva de genul : „Mai lăsaţi-i pe proferi cu salariile!... Există profesori de vocaţie şi sacrificiu, care iubesc copiii şi predau fără să se gândească la bani!...” Observaţia era justă, cinică şi... iresponsabilă. Era expresia unei atitudini „oficiale”, a unei gândiri care, probabil, se plimbă pe culoarele instituţiile decizionale. Există dascăli care fac apostolat. Sunt din ce în ce mai puţini, dar mai sunt. O asemenea prezenţă nu poate fi însă valorificată (cinic) de o politică educaţională defectuoasă. Starea aceasta nu poate hrăni necondiţionat regulamente sau aşteptări. Dascălii au şi ei nevoie de asigurarea unui standard minim de viaţă, de bani pentru rechizite, cărţi şi calculatoare, pentru participări la simpozioane, pentru cercetare în direcţia predării-învăţării... Oricât de mult ai iubi dăscălia, dragostea pentru aceasta trece în cele din urmă şi prin stomac. Nu putem să ne pierdem în iluzii gratuite, pe care să le manevrăm în interes bugetar!...
În mod sistematic, în ultimii ani, cei care lucrează în învăţământ au fost discreditaţi la niveluri dintre cele mai neaşteptate. De la nivel de şef cu rang înalt, la părinte sau elev. Realitatea socială aruncă, desigur, activitatea didactică în derizoriu. Dăscălia nu e avantajată social prea mult, în nicio societate. Dar au venit spre ea, în spaţiu public, discreditări gratuite, făcute cu zâmbetul cinic pe buze. Nu te poţi aştepta la mare lucru, la mare schimbare – în învăţământ – după asemenea gesturi. Vine însă sancţiunea realităţii. Nu poţi să te aştepţi ca, de la un om pe care îl faci de doi bani, să obţii rezultate care să se ridice deasupra convenţiilor şi mentalităţilor. Procesele chimice (nu neapărat de conştiinţă) din sufletele dascălilor nu mai pot fi cele scontate.
O zi de concediu pentru vreo 20 de lei?...
În acest an, ca în ultimii ani, dar mai mult decât... atunci, inspectoratele şcolare au avut probleme cu alcătuirea comisiilor de examen sau cu listele profesorilor asistenţi. Cel puţin în cazurile cunoscute de mine. Profesorii nu se înghesuie să se înscrie pe listele pentru examene. Nu se mai înghesuie, chiar dacă într-o vreme numărul doritorilor era mai mare decât locurile de pe liste. În acest an – nu. Care e explicaţia?
Explicaţii sunt mai multe. Priviţi harta realităţii din învăţământul actual şi explicaţiile vor veni. Subiective sau obiective.
Priviţi în sufletul unui profesor „evaluator” sau „corector”!... În sufletului lui e o tendinţă generoasă, aceea de a-i ajuta pe elevi. Citeşte lucrările, în genere, cu toată bunăvoinţa de care poate da dovadă. Lucrări mai bune sau mai... rele. Dar... lucrări. Dincolo de obiectivitatea cu care este deja obişnuit, profesorul evaluator trebuie să fie – şi este! - generos şi corect. Să identifice toate lucrurile bune dintr-o lucrare, pe care este chemat să le evalueze fără să greşească... De câtă combustie interioară trebuie să dea dovadă ca să aprecieze corect o lucrare bună, o lucrare pe care, să zicem, o situează în fruntea clasamentului, dar, în acelaşi context, şi o lucrare insipidă, plină de clişee, pe care, însă, nu poate să o arunce la coş?!...
Şi, peste toate, vine stresul şefilor, al „colegilor”, vin „tentaţiile”, vine orizontul social viciat, în care el trebuie să-şi taie o cale... Şi pentru ce? Pentru o retribuţie derizorie?...
Profesorii supraveghetori de la examene, ca şi evaluatorii, pentru a fi retribuiţi, trebuie să fie în concediu. Dacă nu sunt în concediu planificat, trebuie să-şi facă cerere de concediu. Iar dacă intră în concediu, ziua de supraveghere a examenelor va fi plătită cu 29 lei, sumă care va fi impozitată!... Şi care, aşa derizorie cum e, va fi plătită prin toamnă... Cine dintre parlamentari sau guvernanţi – ca să ne limităm la cercul persoanelor de interes zilnic şi naţional – îşi vinde o zi de concediu cu vreo douăzeci şi ceva de lei? Cum mai funcţionează, într-o asemenea situaţie, apostolatul didactic? Prin ce filosofie (cinică) încercăm să îl mai promovăm? Dar disfuncţiile de la examene nu sunt generate doar de plata profesorilor. Acesta este un aspect puţin semnificativ în comparaţie cu alte aspecte, cu alte cauze.
Rezultate trase din condei?
Într-o asemenea situaţie, scăldată într-o culoare financiară dubioasă, înaintezi însă cum poţi şi cum te lasă copiii, copiii tăi, pe care trebuie să-i hrăneşti şi să-i îmbraci zilnic. Înaintezi printr-o reformă trasă din condei, printre discuţii şi controverse, de care nu prea ai cum să te aperi, dar care te vizează constant, că vrei, că nu vrei.
Rezultatele la Evaluarea Naţională sunt socotite cel puţin satisfăcătoare. Mult mai bune decât la simulare. Chiar dacă mulţi elevi, aproape un sfert dintre ei, nu s-au prezentat la examen sau nu au luat nota minimă de promovare... S-a convenit că elevii, speriaţi de eşec, s-au pus anul acesta – şi mai ales după simulare – pe învăţat. Un gest – sau un fenomen – de toată lauda!... Unde au găsit ei resursele şi motivaţiile, ca şi condiţiile sau metodele de a învăţa peste noapte, când în învăţământ nu s-a schimbat (deocamdată) nimic în bine? După o asemenea întrebare îţi vine să conchizi că, totuşi, vrăjitorie există şi că ea dă rezultate!... Prin ce act de... vrăjeală a scăzut dificultatea unor subiecte, mai ales la matematică?
Cine însă mai i-a seama la motivaţiile şi situaţiile elevilor care fac parte din procentul celor care nu au reuşit un 5, dar care au promovat (totuşi) clasa a VIII-a? Au promovat clasa cu cel puţin medii de 5. Unde-s cunoştinţele lor, care i-au adus până în „focul” examenului? Le-au pierdut în câteva zile?
Venită cam târziu în calendarul pregătirii pentru examene, diferenţierea subiectele la bacalaureatul actual are toată culoarea improvizaţiei. Ideea e bună, practica lasă de dorit!... Candidaţii de la proba scrisă la limba şi literatura română au fost puşi, spre fericirea lor, în faţa subiectelor diferenţiate pentru uman şi real, teoretic sau tehnologic... Diferenţiere făcută de dragul diferenţierii... Şi asta deoarece, „cântărite”, subiectele păreau să aibă aceeaşi greutate, vezi: dificultate. Ce mi-e că un text argumentativ este pe o temă, iar celălalt, pe altă temă!... Sau că, la eseul de la subiectul III, la o „dificultate” eşti trimis la câţiva autori, iar la cealaltă „dificultate”, doar la un curent literar?!... Subiectele au permis evaluatorilor să fie mai „permisivi” în notare. Poate mai subiectivi?
Când priveşti asemenea găselniţe, te întrebi dacă nu cumva... cineva – realmente nu ştiu cine şi din ce motive – se joacă de-a şcoala. Se joacă de-a şcoala cu noi toţi, dascăli, elevi, părinţi şi chiar... inspectori şcolari. Nu se poate să mergi mereu pe minimum de seriozitate în cadrul unui demers educaţional de talie naţională!... Nu mai vorbim de curriculum, de toate celelalte, nepuse niciodată la punct.
Sentimentul etic slăbeşte mereu
Cazul intrat în atenţia publică – nu doar a justiţiei – de la Liceul Dimitrie Bolintineanu din Bucureşti nu face decât să dea expresie, încă o dată, dezastrului din învăţământ. Trimite la linia descendentă în care este înscris învăţământul nostru. Se vorbeşte de şpagă, de fraudă, de lipsă a eticii profesionale... E singurul caz? Şi apoi etica profesională se verifică doar în cazul unei evaluări, al unui examen? Ce putem să zicem de etica profesională în cazul unei politici educaţionale improvizate sau partizane, în cazul unui curriculum disfuncţional, al unei programe sau al unui manual, a căror elaborare serveşte mai mult unor interese personale?
În asemenea cazuri este arătat cu degetul cadrul didactic. Ni se spune să nu generalizăm. Nu o facem, dar nici nu putem să individualizăm vina cuiva, scoţând-o din context. Cadrul didactic se află sub presiunea stării sale sociale precare, ca şi a propriei formări, dar şi sub presiunea şi influenţa societăţii în general, a practicilor curente de îmbogăţire, a mentalităţilor, a părinţilor, prietenilor, colegilor, elevilor, tuturor ... şefilor. Într-o asemenea situaţie, cu greu îţi mai stăpâneşti... firea.
Sentimentul etic slăbeşte mereu. Se întâmplă în cadrul mai larg al societăţii şi acest fapt se răsfrânge şi asupra şcolii. Iar şcoala nu este ajutată deloc – decât prin unele conţinuturi, la anumite discipline – să facă faţă acestei agresiuni. Cred că şcoala se află în momentul critic când este depăşită de situaţie, cum se zice, dacă nu a fost chiar depăşită de ceva vreme. Nu vrei să se întâmple asta, dar nu poţi lupta cu evidenţele dezastruoase doar animat de spiritul apostolatului sau cu câţiva poliţişti.
În cel mai strict spirit poliţienesc, iată că s-a început lupta împotriva fraudelor prin instalarea camerelor de luat vederi sau, recent, prin intervenţia procurorilor. Bineînţeles că în acest moment camerele de luat vederi sunt binevenite, dar ele, în cele din urmă, afectează libertatea individului, îi urmăresc acestuia, la o adică, cele mai neînsemnate gesturi, într-un mod necruţător. S-a şoptit şi s-a copiat, la diverse examene, de când e şcoala, asemenea practici au hrănit nenumărate anecdote, dar ce te faci când conştientizezi faptul că tu nu mai ai încredere în aceşti tineri, pregătiţi, în principiu, pentru o viaţă nouă, pentru înnoirea societăţii?!... Cine mai este ambasadorul de viitor al binelui, adevărului şi frumosului?
Viitor imprevizibil
În cazul Liceului Bolintineanu a rămas neclar dacă subiectele „au părăsit” incinta şcolii înainte de ora 9. Dacă da, atunci avem de-a face cu un gest care nu mai priveşte doar şcoala în cauză. Un subiect ieşit „în spaţiul public” mai repede, fie dinspre minister, fie dinspre o comisie de examen, implică mai multe probleme şi trezeşte mai multe întrebări. Mijloacele de comunicare sofisticate de care poate dispune cineva pot mijloci transmiterea rezolvării unui subiect de unde şi unde nici nu te gândeşti. O asemenea problemă cade, desigur, în seama „Serviciilor”. În această direcţie, viitorul va fi, din nou, imprevizibil, dacă nu cumva prezentul a luat-o binişor înaintea... examinatorilor...
Aceeaşi poveste... politizată
Multe... probleme ţin de management. Un management manifestat la diferite niveluri. Disfuncţiile lui se văd mereu. Se văd degeaba. În spaţiul evident... „domestic” al şcolii se petrec lucruri incredibile. Deşi protagonistă a unor scene „suspecte”, mediatizate şi... discutate, directoarea Liceului Dimitrie Bolintineanu a rămas în funcţie, în continuare, un deceniu. Cu delegaţie. Cazul ei a dezvăluit încă o dată şi a accentuat statutul numirilor cu delegaţie. Ar fi prea frumos ca un criteriu politic să ducă, pe o rută mai simplă, directă, la omul potrivit. Numai că prestaţia oamenilor creditaţi politic duce, iată, de multe ori, la cazuri precum cel de la Bolintineanu. La o „reformă” care nu-şi mai poate învinge propriile neputinţe.
Problema numirii cu delegaţie a managerilor din învăţământ ascunde şi demonetizează nevoia de competiţie şi de competenţe reale. Delegaţie sau concurs pe post de director ţin de aceeaşi poveste... politizată. Numai că evitarea concursurilor pe funcţii stinge foamea de competiţie şi exerciţiul concurenţei sincere.
Se întâmplă însă un lucru mult mai grav, observabil pe vremea când se mai organizau concursuri pe funcţii de conducere în învăţământ, dar observabil, azi, şi în alte sectoare de activitate: apariţia unui singur „concurent”. Se organizează concursuri cu un singur concurent. Oamenii şi-au pierdut iluzia câştigării unui concurs pe baza calităţilor proprii. Nu mai cred în obiectivitatea concursurilor pe funcţii de conducere şi ca atare nu mai candidează. Autoritatea şi practica politică „izolează”, prin diverse metode şi căi, un singur candidat, care merge... înainte. Care rămâne pe funcţie până la o altă „schimbare”, lipsită şi aceasta în continuare de substanţă. Bineînţeles că în această ciorbă sunt aruncaţi şi oameni serioşi şi competenţi. Unii dintre ei se „pliază” pe sistem din cele mai diverse motive. Riscul enorm este ca totul să devină viciat. Ceea ce nu ne dorim.
Copiatul a devenit un subiect de interes naţional! Ce facem însă cu şcoala?
Cazul Liceului Bolintineanu, dar nu numai acesta, a orientat discuţiile din spaţiul public mai mult spre aspectele juridice. E bine că s-au implicat actanţi de mare impact precum Procuratura, Poliţia, SRI, prin acţiunea cărora s-a văzut că problemele educaţiei sunt realmente de interes naţional, fapt de care politicienii au uitat, însă discuţiile ar trebui să vizeze schimbările profunde pe care le aşteaptă şcoala de atâta vreme. Deocamdată, în ochii lumii, numai copiatul la examene îşi păstrează relevanţa naţională, dar acest fenomen nu va fi oprit repede nici măcar de frica de justiţie, dacă întregul sistem nu va fi reevaluat şi reconstruit. Nu putem generaliza, dar nici individualiza la extrem. Fenomenul copiatului la examene este vechi şi destul de extins. Mai cuprinzător decât îl arată poliţia, procuratura sau presa. Dacă vom nuanţa analiza situaţiei – ceea ce poate fi o altă temă de... discuţie – vom găsi motivaţii care duc către elevi slabi, desigur, dar şi către elevi buni, către părinţi de elevi slabi, sau părinţi de elevi buni, şcoli slabe (de ce şcoli slabe?), cu anumite beneficii materiale pentru unii examinatori, dar şi fără beneficii pentru profesori... Nu toată lumea ia şpagă în centrele de examen unde se copiază!...
Să râzi sau să plângi?
Mă aflam luni, în ziua probei scrise la romană, în faţa unui centru de examen la ieşirea elevilor de la proba respectivă. Un profesor îmi arată un candidat: „Iată-l, îmi zice, nu ştie mare lucru, dar mi-a spus zilele trecute că nu are emoţii la Bac deoarece tatăl lui are două gatere!...” Să râzi sau să plângi? Greu de ales. Greu de distins condiţia eticii în procesul educaţional. Să zicem că e un caz individual. Nu ştim dacă gaterele au reuşit să taie în carne vie, cum taie în lemn, pentru a netezi calea candidatului. Să sperăm că nu. Dar poliţiştii şi procurorii vor reuşi ei oare să îndrepte ceea ce nu poate fi îndreptat de un demers educaţional naţional? Să sperăm că o asemenea întrebare va rămâne strict retorică.