Povestea muzeului Cristeștii Ciceului

Mult îmi place și iubesc

Portul nostru românesc!

          Din dorința de a ține sus flacăra neprecupețitei noastre moșteniri culturale, artistice, etnografice, folclorice, pentru că acestea reprezintă nu  numai viața materială a poporului, am creat acest muzeu – Expoziție muzeistică.

          Cu atât mai mult, cu cât m-am născut, am copilărit și muncesc la sat.

          Așa mi-a fost ușor să culeg, să valorific și să conserv  o parte „din ceea ce a dăinuit în spațiile rurale, pline de mister și natural” – înflăcărată de dragostea de valorile populare.

          Și am materializat acest gând  - creând un muzeu al satului dar și scriind povești ale satului.

          Am adăugat la acestea activitățile școlare, mai ales extrașcolare – în colaborare cu biserica satului – din dorința de a salva și restabili o lume căreia i s-a întors spatele, cu bunele și greutățile ei, cu credința și istoria ei.

          Povestea aceasta a început în 2002, când ni s-a pus la dispoziție o sală, în incinta școlii – de către domnul director Urian Cornel și conducerea de atunci a comunei, care m-a ajutat cu materialele de care aveam nevoie. La început, pânza cu care am îmbrăcat pereții încăperii, pentru a putea expune.

          În scurt timp  am adunat deja o mulțime de obiecte din sat. Am început să umblăm pe la casele oamenilor, împreună cu elevii mai mari, întrebând:

-Ce ne dați pentru muzeu?

 Nimeni nu ne refuza și dacă puteau, urcau în podul casei. Dacă nu, urcau elevii mei. O licărire de bucurie apărea în privirea fiecărui donator. Apoi, vestea s-a răspândit.

          - Un muzeu? Un muzeu al nostru! Al satului...

          Cu cât drag veneau la școală, mici și mari, foștii  absolvenți sau bunici – fără nici măcar un copil în școală acum, căutându-mă și oferindu-mi pentru muzeu, ceva ce a aparținut mamei sau bunicului, sau povestindu-mi cum melițau cânepa, cum confecționau roți de căruță, cum țeseau, cum coseau sau măsura –soboița (croitoreasa), cu firul și nodul.

          Îmi aduceau cămăși, opinci, clopuri (pălării), cingeauă -prosoape, icoane, blide de pus pe cuie, credenț (dulapul de ținut vase de bucătărie), îmblăciul de grâu, sucitorul de mămăligă, lădoiul și lepedeul cu cipcă, stativele de țesut, covata de frământat pâine, ragila, bărbânța, lampa, maiul, coleșerul, icoana pictată, clopotorul de mămăligă, ciocanul din lemn, sania din lemn, preșul țesut, cuvertura de lână, aleasă în teară, lada de cătănie (cufărul), patul, masa, scăunele sau băncuțele de școală, din lemn gros, nefinisat, înguste și scârțâitoare.

          De la lampa din tavan până la poze din război, de la vase din lut la bucăți din vase, scăuneșul sau rama din lemn de la icoana bunicii.

          Multe obiecte de valoare le-am adus aici de la biserică- prosoape cusute pe panama, cu simbolistică religioasă sau desenul decupat apoi de pe praporii vechi, mâncați de vreme, de la biserică.

          Nu s-a aruncat nimic din ceea ce era de preț.

Le-am recuperat și le-am expus acolo unde mai pot să rămână ca mărturii, încă multă vreme.

          Cu ocazia renovării școlii, cu mare grijă de tot ceea ce s-ar fi putut arunca și distruge, am păstrat cu grijă, închise în muzeu, tot ceea ce ușor s-ar fi putut arunca sau socoti vechi și inutil; de la vechiul dulap în care se păstrau cataloage, de la călimara de cerneală, tocul sau suportul pentru el, la mașina de scris a școlii, farfurii de pe cuie, prosoapele vechi și mai ales cămășile populare găsite în școală, confecționate în orele de lucru manual, de către fostele învățătoareale școlii, împreună cu harnicele femei și fete(eleve) ale satului-în vremea când își împărțeau puținul timp, între munca în CAP și creșterea copiilor.

Dăruiau însă și școlii, suficient.

Pe lângă acestea, prima donatoare de costume, zadii, trăistuțe, opinci,a fost familia Lupan, mutată de curând în sat, de la Perișor, județul Bistrița - Năsăud.

Cu atâta drag au oferit totul! Erau lucruri de la bunica și străbunica, din familie.

Elevii școlii și copiii satului au început să caute singuri, prin podurile caselor ce urmau să fie dărâmate sau modernizate, pe la oamenii din sat. Ce ușor putea să fie aruncat totul! Deja știau ce să caute. De la cărți vechi,la radioul sau ceaslovul bunicii, sau cărțile de școala ale bunicilor lor.

Am reușit să umplu a doua sală, cea de lângă sala profesorală.

În munca de amenajare m-au ajutat fostele eleve ale școlii, la liceu, atunci sau oamenii de serviciu ai școlii. Ei mi- au donat  și lucruri.

După construcțiile de reabilitare aleșcolii, sala muzeului a devenit DIRECȚIUNE și de aceea am primit o alta, la etajul școlii. A fost sala în care am primit musarii Facultății de Psihologie și Știinte ale Educației-Extensia Năsăud, prof univ.Mușata Bocoș și prof univ. Miron Ionescu. O mare onoare și bucurie să primim și să colindam musafirii  într- un astfel de loc, în MUZEUL ȘCOLII.

Materialul adunat aici era din ce în ce mai mult. Închis în lăzi, sub capac, multe lucruri s-ar fi deteriorat  și din cauza căldurii de la etaj. Se știe, moliile caută lucrurile vechi  și strădania lor nu ar fi rămas fără folos!

Conducerea Primăriei, primar Șerban Petru și viceprimarul Oprea Gheorghe  au înțeles repede  situația  și mi -au pus la dispoziție o sală mai mare ,renovată, într- una din magaziile din curtea școlii. Sala părea enormă iar prima întrebare era: Cu ce o umpli?

După nicio săptămână era aproape plină. Am avut șansa să beneficiez de amabilitatea și înțelegerea unei familii – Greluș Paula și Anamaria-, care întoarse din America pentru 2 ani au donat atât de multe lucruri – de la masă, scaune, dulap,peretar, lădoi, pernițe, lucrușoare,etc.- cu atâta bucurie în suflet, mulțumite că, oricând se vor întoarce în țară vor vedea lucrurile lui bunicu și bunica lor expuse acolo. Ultimul obiect pe care l-am adus cu căruța unui sătean a fost o piatră de moară. Sunt multe lucruri dăruite de ele și le multumesc, din suflet!

Mulțumesc familiei Pupeză, Borodi,Tătar,Greluș, Dobrican, Mate, Pop, Blaga, Zăgrean, Rusu, Florea, Purja, Palalogos, Dascăl, Silas, Olteanu, Baniai, Retegan, Socaci, Arpaștouan, Moldovan, Hordouan, Jiregan, Frumos, Rus, Muresan, pentru că nu mi-au  donat doar materiale, dar unii mi- au „donat” și  copiii dânșilor, cu care am umblat prin sat sau m-au ajutat să  amenajez sălile și încăperile muzeului.

Le mulțumesc colegelor, d-nelor profesoare pentru donații, dar și pentru ajutorul dat în vacanțe, când împreună spălam, călcam și expuneam costumele populare.

Cu acestea și cu opincile cumpărate de Primărie, atunci, de la Virginia Linul de la Salva, am îmbrăcat echipa de teatru școlar  și am transmis mesajul povestioarei Sămânța  prin școli, biserici sau catedrala Beclean.

„În vremea de demult, lumea trăia altfel decât azi, trăia cu frica lui Dumnezeu’’.

Am organizat  lansări de carte, șezători, am cântat, am recitat sau am dansat, aici, la muzeul din curtea școlii, unde s-a desfășurat și primirea generațiilor care au absolvit școala, în urmă cu zeci de ani.

Acesta a fost colțișorul apropiat de sufletul dânșilor, de copilărie și amintiri.

În toamna anului trecut s-au terminat lucrările de construire a noului Cămin Cultural din localitate. A fost dorința împlinită a tuturor.

Primul lucru de care ne-am ocupat a fost mutarea muzeului, a lucrușoarelor lui la etajul noii clădiri. Cu câtă bucurie m-au ajutat elevii  din clasele mari ale școlii!  Elevii și profesorii, fiecare în parte, dar și oamenii de serviciu.

Le mulțumesc! Nu voi scrie aici lista donatorilor. Sunt mulți, mulți și inimoși, așa cum este toată încăperea. Caldă și primitoare!

Am început apoi amenajarea camerei, așa cum faci în casă.

O toamnă darnică, cu vreme și timp, ne-a dat ajutor. În fiecare după amiază mergeam la muzeu. Chemam, invitam, ceream. Primeam ajutor, în muncă de la copii, profesori si oamenii de serviciu.

Nimeni nu făcea asta contra cost și cu toții știau acest lucru.

La sfârsit am făcut poze. Le- am purtat cu mine, încă de la început, oriunde în lume. Poze din muzeu, din școală, din activitatea școlară, din sat. Din Italia, în Austria și mai departe. Le- am adăugat la standul de cărți. Acesta a atras atenția și admirația tuturor. Asupra acelora care au dăruit școlii și satului, știind că acolo, în muzeu, vor fi organizate lecții, spectacole, emisiuni radio și TV și câte altele... Copiii satului se vor putea bucura de ceea ce se găsește aici. Și nu doar ei!

O să revin cu o listă a donatorilor, o să o întocmesc cu grijă și recunoștință. Puțini, foarte puțini sunt cei care nu au avut ce oferi muzeului nostru, dar sigur o vor face!

Cu atât mai mult cu cât, cu ocazia unui recensământ al populației,cu ani în urmă, am găsit în casele unora, lucruri care acum fac parte din muzeu. Prin grijă și bunăvoință, prin implicare și dăruire.

Așa cum am făcut și cu cărțile mele, încerc ca prin acest spațiu să păstrez un colț de suflet românesc, cu dorința, mândria și bucuria că satul românesc va dăinuica și spațiu mirific, plin de mister și natural.

În Poveștile din sat, Satul poveștilor rămâne neschimbat! Aici și doar aici!

Un mare MULȚUMESC! Mare cât sufletele cristurenilor!

Prof. de istorie, Nadia Linul Urian



 Ps.

Povestea muzeului continuă. Cu folosirea acestui spatiu, cu promovarea localității și a valorilor ei, a școlii și a oamenilor din sat. Nu, singuri nu am fi reușit! A spune un MULTUMESC conducerii Primăriei, nu înseamnă să faci politică. Cu atât mai  cu cât formația de dansuri  populare a școlii a primit sponsorizarea Consiliului Local pentru costumele  populare.

Doar respectându- ne munca unii altora vom reuși!

Iar povestea satului va continua...

 


Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]