Poveşti din traista cu pătrăţele

Îndatorată spaţiului natal, Veronica Oşorheian a imprimat scrierilor sale nota de specificitate a zonei năsăudene, resimţită atât la nivelul fonetico-lexical, cât şi la cel al mentalităţii. Astfel, rândurile autoarei deschid poarta spre o lume uşor aparte, cu poveşti de viaţă bine creionate şi strânse în mănunchiul amintirilor din ce în ce mai stăruitoare. Condeiul autoarei şi-a încercat vivacitatea în lucrări monografice (Casa de sub ochiul stelei – 2002, Sirag din pietre de râu - 2009), studii de etnologie şi folclor (Datini transilvane - 2007), la fel cum s-a lăsat purtat de preaplinul poveştilor de demult, poveşti ce trebuiau neapărat spuse (Mărturisiri - 2005). La temelia acestora a stat, în majoritatea cazurilor, experienţa autoarei, fiică a satului şi bună cunoscătoare a realităţilor sale, la care s-a adăugat nativ un acut spirit de observaţie şi intuiţia păstrării unor documente relevante, adevărate surse de explorare a lumii rurale, spre exemplu Sărsănuţa cu scrisori. Din corespondenţa soldatului Toma Artene (2008), ediţie îngrijită exemplar de autoare.
Atrasă de forţa Cuvântului, Veronica Oşorheian a demonstrat de-a lungul timpului şi o apropiere specială faţă de poezie, debutul stând ca o dovadă certă în favoarea acestei idei. După un prim volum, Dor de copilărie (1999), alte versuri s-au întruchipat din imaginaţia şi lecturile autoarei, cerându-şi imperios dreptul la tipar. Este cazul unor noi volume sau plachete de versuri, ilustrative prin originalitate şi filonul popular-folcloric: Miracol – 2000, Fata Pădurii – 2010, Nuntă ţărănească – 2010, Anotimp cernut – 2011.
Alte două cărţi, recent publicate, Colocvial. Faţete ale binomului autor – impact relaţional (2012) şi Traista în pătrăţele (2013), vorbesc şi ele îndeajuns despre dimensiunea unei vieţi pentru care literatura şi folclorul constituie o componentă importantă, luminând decorul personal cu nevoia confesiunii şi a reconstituirii trecutului. În această direcţie se înscrie, în special, volumul de proză scurtă, Traista în pătrăţele, reactivând, din amintiri şi întâmplări narativizate, momente trăite în copilărie. Proze autobiografice în parte, acestea consemnează, în registrul impresiilor unei tinere fete, comportamente umane specifice oamenilor din sat. Copila de atunci şi autoarea de acum filtrează toate aceste ,,imagini de arhivă personală” prin grila propriilor percepţii şi presupuneri, fără a emite prea mult judecăţi de valoare şi fără a separa tezist binele de rău. În aceasta constă, credem noi, reuşita acestor naraţiuni, anume în faptul că ele deţin o mare forţă de sugestie, fără a numi precis lucruri, ci doar a le schiţa subtil. Lumea satului este reinvestită cu drame mai mici sau mai mari, pe de o parte este truda copiilor, nevoiţi de mici să muncească în gospodărie, să trăiască într-un orizont închis, dar bine fundamentat religios şi moral, pe de altă parte se conturează viaţa adulţilor, la fel de aspră, oscilând, după caz, între tragic şi comic.
Dacă peripeţiile cotidiene le aduc celor mici adevărate învăţături de viaţă, cum ar fi conştientizarea pericolului (Vis năzdrăvan), preţuirea animalelor şi respectul pentru strădania lor (Veveriţele), pentru cei maturi, zilele dezvăluie alt gen de provocări, majoritatea cu iz erotic, savuros prezentate de autoare. Escapadele amoroase ale lui Calistraş pe la vecină nu rămân un secret pentru soţia acestuia, care deseori le dejoacă planurile, dovedindu-şi omniscienţa. Replici de genul ,,-Vai săracu de tine. Mari troiene ai rupt, azi.”, venite după mai multe ore de absenţă ale bărbatului, presupus a fi plecat după lemne, au un pronunţat caracter aluziv şi sporesc deliciul lecturii.
De aceeaşi factură este şi întâmplarea din Prima audiţie, aducând la suprafaţă, fără menajamente, relaţiile interumane şi familiale, aşa cum se manifestă ele în anumite împrejurări. Astfel, în timp ce ,,lelea Arsânica învârtea coleşa în ceaun”, bărbatul ei, badea Dămnian, auzind lătratul insistent al câinelui, se gândi să iese până afară, unde îl aştepta, lângă claia de fân, ibovnica. Întâlnirea pasională dintre cei doi este surprinsă de soţia curioasă şi, ulterior, indignată de gestul acuplării acestora ,,în claia cu nutreţ”. Cu toate acestea, viaţa îşi continuă nestingherit cursul, femeia se întoarce în casă şi termină de cinat, iar, mai apoi, apare şi bărbatul ce ,,s-a aşezat pe laviţa lipită de pat. N-a mai scos o vorbă. Părea un străin.”
În Samoilă şi Bujoroaia, autoarea arată că ,,pot să dispară imperii, se poate schimba faţa lumii, dar oamenii poartă cam aceleaşi apucături.”, adică îşi bat din când în când consoartele ,,spre luare aminte”, îşi părăsesc uneori familia şi copiii pentru a lua totul de la capăt, pentru a recupera freudian tinereţea pierdută, iubirea visată.
Satul a reprezentat pentru autoare şi locul unde, copil fiind, a descoperit lumea, cu libertăţile şi constrângerile ei. Este vârsta care nu lasă loc uitării, căci de acel timp se leagă devenirea personală, primii paşi spre cunoaştere şi chiar primele ieşiri în lume, cum a fost, spre exemplu, tabăra la mare. Din opinci, în spuma mării este chiar povestea fetei simple de la ţară care ajunge, prin împrejurări neaşteptate, la mare, descoperind, astfel, o altă faţetă a lumii, mult mai confortabilă şi mai prietenoasă. Atmosfera predominant sobră de acasă, unde sentimentele, deşi straşnice, nu se mărturiseau, este înlocuită acum de o atitudine mult mai deschisă, grupul copiilor find bine tratat şi îngrijit. ,,Atunci, pentru prima dată, o fiinţă plăcută, răsfirându-mi părul împletit în cozi legate cu petele din mătase, prin care se juca vântul albastru, m-a întrebat:/ - Tu ştii ce ochi frumoşi ai?/ N-am răspuns. Că n-am ştiut ce să răspund. Dar ştiu, de bună seamă, că-mi zvâcnea sângele în tâmple, iar obrajii îmi ardeau ca para.”
Fascinaţia acestor rememorări se dizolvă într-un discurs subiectivizat, patetic pe alocuri, cum e şi această primă plecare de acasă, însă fără a-şi pierde autenticitatea şi caracterul profund realist. Tensiunea momentului se transferă frazei prin propoziţiile scurte, la obiect, expuse într-o ritmică puţin sacadată, grăbită, împrumutând amprenta momentului trăit.
Tabloul copilăriei se compune, într-o anumită măsură, şi din figuri umane, aparent anodine, însă cu ecou în sufletul copilului, fie prin curiozitatea, fie prin nedumeririle pe care i le provoacă. Un astfel de evantai al diversităţii se deschide în cele două naraţiuni, Toma lui Ianoş şi Ana cea străină, care aduc la suprafaţă chipuri umane, cu reacţii şi comportamente insolite, ascunzând psihologii atipice sau temeri incubate în adâncul fiinţei.
Fără îndoială, una dintre cele mai reuşite naraţiuni ale volumului este Mama, conturând înduioşător ipostaza maternă, legătura indestructibilă dintre mamă şi copii, precum şi capacitatea acesteia de a reprezenta un univers întreg, acela al copilăriei. Moartea mamei fracturează irecuperabil timpul în două, imaginea ei se supradimensionează, prelungindu-se în amintire.
Traista în pătrăţele ascunde multe asemenea povestioare, pe unele ni le-a relatat Veronica Oşorheian aici, pe altele le va scoate la momentul potrivit, reconfigurându-le la interferenţa dintre real şi imaginar, vis şi amintire, şi oprindu-le, astfel, trecerea.