Pr. Alin Ciprian Cîndea: Un sfânt care mi-a vorbit

În primăvara lui 2005, când Papa Ioan Paul al II-lea s-a întors în Casa Tatălui, eram la Paris. Studiam teologia la Facultatea Notre Dame și ceea ce învățam mă ajuta să mă eliberez de atâtea forme fără fond ale unei religozități arhaice. Eram un tânăr care nu de mult intrase în Biserica Catolică. Și cu ce preț, doar părinții mei o știu... Eram copilul de la țară care descoperea libertatea pe care ne-o dă Cristos. Cu siguranță nu era Parisul ajutorul eliberării mele, erau oamenii de acolo, superiorii și rectorul de atunci al Misiunii Române. Dar a mai fost cineva, un om cu totul special, pe care toți tinerii de vârsta mea îl îndrăgeau: Papa Ioan Paul al II-lea.

„Nu vă temeți să deschideți larg porțile lui Cristos.”

Ceea ce scriu poate părea ciudat, dar trebuie să dau această mărturie. Vreau să-l onorez și eu cumva pe cel care mi l-a prezentat pe Cristos în așa fel încât să-l pot primi ca prieten și Domn al vieții mele.

În seara zilei de 2 aprilie 2005, când a murit Papa Ioan Paul al II-lea, era o mare de tineri adunați pentru a se ruga în Piața Sfântul Petru din Vatican. Mi-aș fi dorit să merg și eu la slujba înmorântării, dar superiorii Seminarului au decis să nu mergem la Roma, ci să urmărim ceremonia înmormântării în una din marile biserici ale Parisului, la Saint Sulpice.

În aprilie, la Paris, vreme este de obicei instabilă. Este foarte dificil să alegi haina potrivită. Crezând că va fi o zi însorită, mi-am luat o geacă mai subțire. Am asistat cu multă emoție la toată ceremonia retransmisă pe un ecran gigant, dar biserica nu era încălzită și cred că m-a prins puțin frigul. Ajuns acasă, am luat o aspirină și m-am pus în pat să mă odihnesc puțin. Am adormit și am avut un vis. Mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri. Eram în fața sfântului papă. La început totul semăna cu momentul întâlnirii din 2001, dar treptat, ca în vis, aveam impresia că sunt într-o sală imensă, semăna cu o sală polivalentă. M-am apropiat de el, m-a salutat și apoi pe un ton patern și prietenesc m-a invitat să ne rugăm împreună Tatăl Nostru în latină. În timp ce ne rugam, ușile sălii s-au deschis și o mulțime de oameni a invadat locul, deranjând intimitatea întâlnirii. M-am întors înspre ei nemulțumit, cu brațele întinse, protejând ca o gardă de corp pe cel din spatele meu. Văzându-mă încordat și cu un zel nepotrivit, mi-a luat mâna și mi-a zis: „să nu fii niciodată o barieră între oameni și Dumnezeu”. Cu acest gând, m-am trezit și de atunci încerc să pun îndemnul în practică.

Mă trec fiori și acum. Papa Wojtyla m-a învățat că oamenii au nevoie de Cristos, nu de niște "semizei" cum uneori se pot cred slujitorii; că roulul nostru este de a fi în mijlocul credincioșilor, nu pe un piedestal, și împreună să-L urmăm pe Cristos.

Acum cinci ani a avut loc canonizarea lui. Atunci am avut bucuria să particip la ceremonia în cadrul căreia a fost proclamat sfânt împreună cu Ioan al XXIII-lea. Au fost aproximativ un milion de pelerini din lumea întreagă, dar cei mai mulți dintre ei veneau din patria Sfântului. Și, din întâmplare sau nu, am ajuns să mă rog chiar în fața mormântului noului canonizat, alături de delegația oficialităților poloneze, rugăciunea Tatăl nostru, tot în latină.

Mulțumesc, Sfinte Ioan Paul al II-lea. Roagă-te pentru noi.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]