Pr. Prof. Dr. Theodor Damian: Naşterea Domnului ca Biserică

“Hristos se naşte, slăviţi-L
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L.”

Sfinţii Părinţi spun că lumea a fost creată în vederea Bisericii. Cu alte cuvinte, chiar de la creaţie, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu a prevăzut evoluţia acesteia, inclusiv consecinţele libertăţii date omului ca încununare a chipului divin după care a fost adus de la nefiinţă la fiinţă.
Întruparea Logosului divin în istorie este parte din planul lui Dumnezeu ca lumea să devină Biserică. De aceea, tot de la începuturi, odată cu greşala şi căderea protopărinţilor, Dumnezeu, în grija şi dragostea Sa faţă de lume, promite un răscumpărător, un mântuitor, fără însă a oferi detalii şi a face precizări. Dumnezeu se adresează şarpelui: “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Şi iarăşi: “Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale până ce va veni Împăciuitorul Căruia se vor supune popoarele” (Facere 49, 10).
Importantă era plantarea sâmburelui speranţei în inima omului, speranţă care să consolideze legătura lui cu Dumnezeu şi implicit dependenţa de El.
Când urma să se realizeze această speranţă? “La plinirea vremii”, cum spune Sf. Ap. Pavel (Galateni 4, 4), fiind la totala latitudine a lui Dumnezeu.
Deci, aşa cum lumea a fost creată în vederea Bisericii, ea a fost creată, se poate spune, şi în vederea Naşterii Domnului fără de care Biserica însăşi nu ar fi luat fiinţă.
Pe lângă relaţia de interdependenţă dintre cele două evenimente, Întruparea şi Biserica, există şi un fel de paralelă între ele, când e vorba de ce a avut Dumnezeu în vedere rânduind mântuirea omului. De aceea precum Biserica poate fi văzută din perspectiva Întrupării, şi aceasta la rândul ei poate fi privită din perspectiva Bisericii.
În acest sens, din multele puncte comune între ambele evenimente, câteva pot fi considerate aici spre exemplificare:

1. Ideea de comuniune
Definiţional vorbind, în modul cel mai simplu spus, Biserica este comuniune a credincioşilor în Hristos. Ideea de comuniune este prezentă şi în evenimentul Naşterii Domnului. În primul rând, referindu-ne la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, vorbim de Tatăl, Fiul şi Sf. Duh, de Sf. Treime care este comuniune şi care este prezentă integral în opera de mântuire pe care Fiul o împlineşte în istorie, începând cu Naşterea în trup din Sf. Fecioară Maria, tot aşa cum Fiul participă plenar la opera de creare a lumii de către Tatăl şi la cea sfinţire a ei de către Sf. Duh.
În plus, prin Întrupare, comuniunea treimică se revarsă peste toţi cei ce au crezut în Iisus Hrisos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii, aşa cum vedem în rugăciunea lui Iisus către Tatăl unde El cere: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

2. Participarea esenţială a Sf. Duh
Aşa cum Sf. Duh a avut un rol fundamental în întemeierea Bisericii, când S-a coborât în chip de limbi de foc peste Sf. Apostoli la Cincizecime, tot astfel şi la Naşterea Domnului, Sf. Duh are un rol fundamental câtă vreme “umbrirea” Sf. Fecioare Maria de către Sf. Duh face posibilă, prin rânduială divină, întruparea Logosului divin în istorie.
Şi în acest aspect, participarea esenţială a Sf. Duh, se reflectă ideea de comuniune menţionată anterior: Sf. Duh s-a coborât peste Sf. Apostoli atunci când aceştia erau împreună. Aşa fiind întăriţi de Duhul în comuniunea lor au plecat apoi la propovăduire să reverse comuniunea Duhului Sfânt în lume. Dublă comuniune: la nivel interuman, pe orizontală, şi la nivel divino-uman, pe verticală. La fel şi la Naşterea Domnului: potrivit Sf. Părinţi, răspunsul dat de Sf. Fecioară Maria, “fiat”, arhanghelului Gavril, a fost nu doar răspunusul ei personal, ci al întregii lumi care, chiar fără a conştientiza în mod express, aştepta împlinirea vechii speranţe, venirea unui răscumpărător. Ca reprezentantă a neamului omenesc ea întruchipa comuniunea umană pe orizontală, iar aducând pe lume şi oferind lumii pe Fiul lui Dumnezeu ea a întruchipat comuniunea divino-umană, pe verticală, ea fiind veriga centrală a acesteia, “vasul ales”, cum spunem în cântările liturgice dedicate ei.

3. Biserica – trup al lui Hristos
Aici parelela dintre cele două evenimente este pe cât de simplă, pe atât de puternică. Biserica este prin excelenţă trupul lui Hristos, fizic, în două sensuri: atât ca jertfă fizică istorică pe altarul crucii răstignirii, cât şi euharistic, în trup transfigurat prin transformarea elementelor jertfei liturgice, prin timp spre şi în eternitate.
La fel, Naşterea Domnului Îl aduce pe Hristos fizic, în timp şi în istorie în lume şi totodată ea rămâne pentru eternitate piatră de temelie a mântuirii noastre, aşa cum cântăm la slujba Bunei Vestiri: “Astăzi este începutul mântuirii noastre”, acest “astăzi” fiind un prezent ce duce istoria în veşnicie.

4. Loc, timp. veşnicie
Locul şi timpul presupun istoria. Biserica a fost întemeiată în aceste coordonate istorice, după cum şi Naşterea Domnului. Dar Biserica are şi o dimensiune eschatologică intrinsecă. Ea este anticiparea Împărăţiei lui Dumnezeu; de acea Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care este o încununare a Sf. Taine în Biserică, începe, ca şi slujbele Sf. Taine, cu binecuvântarea treimică, a Împărăţiei: “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”

Aspectul eshatologic este clar nu numai din invocarea Sf. Treimi şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, ci şi din trecerea de la prezentul istoric, “acum”, la prezentul contintuu “pururea” şi la prelungirea timpului istoric în cel eshatologic, “în vecii vecilor”.
Şi Naşterea Domnului, la rândul ei are o vizibilă dimensiune eshatologică, în aceea că, fundamental, ea este un eveniment divin şi apoi divino-uman, deci are loc întâi în afara timpului, adică în planul din veşnicie al lui Dumnezeu în raport cu lumea, dar vizează şi sfârşitul timpului prin deschiderea ei spre Împărăţia lui Dumnezeu, câtă vreme ea este un eveniment mântuitor ce are în vedere aducerea omului din existenţa sa fizică şi temporală în comuniunea cu Dumnezeu în Împărăţia Sa cea veşnică.
Cu alte cuvinte Mântuitorul se naşte pentru a-l readuce pe om la condiţia de moştenitor al Împărăţiei veşnice, potrivit chemării cu făgăduinţă: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Deci dacă Dumenzeu a creat lumea în vederea Bisericii, cum spun Sf. Părinţi, şi implicit în vederea Naşterii Domnului pentru mântuirea lumii, privim la marele eveniment al intrării Fiului Său în istorie ca la împlinirea făgăduinţei divine şi a speranţei de veacuri a omenirii, cu nemărginită bucurie şi gratitudine.
Şi astfel, cu bucuria transformată în doxologie cântăm cu îngerii, cu păstorii şi cu toată suflarea creştină:
“Hristos se naşte, slăviţi-L
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L.”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]