Pr. Vasile Beni: Nimic nu duci cu tine când pleci de pe pământ !

Textul Evangheliei la duminica a douăzeci şi şasea de după Rusalii: „Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Lc.12,16-21).
Dragii noştri credincioşi!
Dacă privim în prezent, dar şi în trecut, am putea spune că în toate timpurile, omul s-a frământat mereu pentru a avea, cu orice preț, bunuri materiale necesare vieții. Bunuri care să îi asigure un trai decent lui şi celor din familia sa, în prezent şi, dacă se poate, şi pentru viitor. Iar pentru a avea parte de acest lucru unii au muncit, fapt ce nu poate fi decât apreciat, iar alţii au purtat războaie, certuri şi judecăţi, lucruri care aduc nelinişte, ură şi duşmănie faţă de aproapele. Şi de aceea, referindu-se la bogăţie, unii o incriminează, iar alţii o laudă, pentru că depinde chiar de felul cum o dobândim, folosim sau o gestionăm. Pentru că această bogăţie ne poate determina să ne pierdem cumpătarea, echilibrul sau dreapta judecată.
Omul căruia îi rodise ţarina mai mult decât se aştepta în socotelile lui omenești crede că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i s-au înmulţit şi zilele, iar dacă este bogat, i se pare că este şi nemuritor, crede că dacă are totul din belşug, nu va mai muri. De aceea i s-a spus „nebune”, pentru că aşa a cugetat, ca un om fără minte, care în mod egoist şi-a însuşit şi a păstrat numai pentru el hambarele cu bunătăţile pământului, pentru desfătare întru mulţi ani.
Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor şi conte rus, a scris o parabolă în legătură cu această temă intitulând-o chiar aşa: „Cât pământ îi trebuie unui om“.
Un om pe nume Pahomie ar fi auzit că prin Siberia un mare proprietar de terenuri vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ şi i-a spus că vrea şi el să cumpere. Proprietarul i-a zis: Iată, suntem la acest hotar. Va trebui să mergi de aici drept înainte, şi atât cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău. Cu o singură condiţie, să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Cât de mult pământ vei cuprinde, tot va fi al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, vei pierde mia de ruble.
Iar omul a pornit să-şi cucerească pământul. Şi a mers, şi a mers, şi a mers. Se uita şi la soare, se uita şi la pământul din faţă. Îşi tot zicea mereu în sinea lui: am timp să mă întorc şi înapoi, dar trebuie să înconjur cât mai mult pământ. Şi a mers până când şi-a dat seama că, dacă mai înaintează, nu are timp să se întoarcă la locul stabilit. A plecat spre întâlnirea cu boierul, dar soarele începuse să scapete. Se apropia de asfinţit, dar Pahomie era încă departe de hotar.
În sfârşit, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând cu sufletul la gură, gata să piardă şi pământul, dar şi mia de ruble, a reuşit să facă ultimul pas şi, întinzând mâna, a ajuns la locul de unde pornise, bucuros în inima lui că reuşise să cucerească o atât de mare întindere de pământ. Dar în clipa în care a atins piciorul proprietarului de pământ, i-a stat şi inima şi a murit pe loc.
Atunci, boierul le-a spus slujitorilor săi: „Săpaţi-i o groapă de doi metri lungime şi un metru lăţime, fiindcă doar de atât pământ are nevoie un om şi nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cuprindă!“
Este o parabolă simplă şi o istorioară adevărată. Pentru că mereu, mulți oameni au adunat bogații nenumărate și, deodată, moartea i-a separat nu numai de cei dragi, ci și de toată agoniseala lor de pe acest pământ. De aceea ar fi bine să nu uităm şi mereu să ne amintim versurile care spun: „Nimic nu duci cu tine când pleci de pe pământ, Doar crucea ce-ţi vor pune la cap, la al tău mormânt”. Amin!
Pr. Vasile Beni

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5