Predică la Sfântul Nicolae

Prea cucernice părinte, iubiţi credincioşi iată-ne aici în sfânta biserică veniţi cu toţii să-l sărbătorim pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, un mare părinte al Bisericii noastre. Sunt convins că toată lumea îl cunoaşte pe acest sfânt blajin şi darnic şi sunt convins, de asemenea, că cei mici s-au pregătit aşa cum se cuvine pentru a aştepta sărbătoarea pe care noi românii o numim sărbătoarea lui Moş Nicolae. Cu toate că am depăşit de ceva vreme vârsta pură a copilăriei mă emoţionez de fiecare dată când ştiu că Moş Nicolae va veni şi îmi fac un examen de conştiinţă căutând să văd dacă moşul va fi mulţumit de mine în acest an sau dacă el îmi va pune doar o jordiţă în pantofi ca pentru copiii cei neascultători. Şi de obicei, ca şi în dimineaţa zilei de astăzi, am plăcuta surpriză de a găsi ceva frumos. Copiii şi nu numai ei se simt atât de încurajaţi când la puţină vreme înainte de venirea lui Moş Crăciun primesc aceste cadouri – surpriză de la Moş Nicolae.

Cunoaştem cu toţii tradiţia noastră românească legată de această sărbătoare, dar oare câţi dintre noi cunoaştem cine a fost cu adevărat acest Sfânt Nicolae pe care noi îl sărbătorim astăzi. În veacul al VI – lea al erei creştine, veacul de aur al teologiei noastre, Biserica a fost păstorită de ierarhi vrednici, foarte învăţaţi şi cu multă dragoste faţă de credincioşi. În acest veac şi-au desfăşurat activitatea Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar înainte ca aceşti mari Sfinţi Părinţi să urce pe scaunele lor arhiereşti, în Mira Lichiei, un oraş din Asia Mică, poporul dreptcredincios a ales ca arhiereu pe Nicolae, viitorul Sfânt Nicolae. Nicolae, "învingător de popoare", după traducerea numelui lui în limba română, a fost fiul unei familii dreptcredincioase. El s-a desăvârşit încă de foarte tânăr în toate lucrurile credinţei creştine atât în fapte bune cât şi în pregătire teologică. Tânărul Nicolae avea un unchi episcop care avea acelaşi nume. Acest episcop Nicolae, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat de fiul lor ci l-au dăruit Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la Dânsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi despre dânşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce li l-a dăruit pe el.

Primind episcopul pe "tânărul bătrân", după cum era considerat Nicolae, care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar când a fost hirotonit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în cuvântul nostru. Astfel, el vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a merge în Palestina ca să se închine acolo Sfintelor Locuri, a încredinţat toată cârmuirea Bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfântul Nicolae, rămânând moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei, ci, lepădându-se de toate poftele lumeşti, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: "Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu." Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Sfântul Nicolae a păstorit cu foarte multă dragoste turma încredinţată lui şi pentru ca să înţelegem mai bine cum a făcut aceasta aş dori să vă povestesc unele episoade din viaţa acestuia. În oraşul în care se afla reşedinţa episcopală trăia o familie foarte bogată care din anumite pricini a sărăcit. După moartea mamei lor trei fete nemăritate au rămas numai cu tatăl lor şi se zbăteau într-o sărăcie cruntă. În acele vremuri o fată care dorea să se căsătorească şi să facă o partidă bună avea nevoie şi de o zestre pe măsură. Dar cum tatăl acestor fete nu le putea oferi absolut nimic el a vorbit cu cei care conduceau o casă deosebită în care femeile de moravuri uşoare puteau să supravieţuiască. Şi atunci ca şi astăzi femeile care erau nevoite să îşi vândă trupul pentru a trăi erau foarte rău văzute. Spre norocul tinerelor părintele Nicolae a aflat despre mârşăvia plănuită de acest tată. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre cum dorea să îi facă bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Nevăzut de nimeni el a strecurat pe fereastra casei acestora trei legături mari cu galbeni, din care se putea face o zestre substanţială pentru orice tânără din oraş. Pentru aceasta, a gândit a face aşa, nevăzut, după cuvântul lui Hristos: "Să nu ştie stânga ta, ce face dreapta ta." Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine. În acest fel tinerele au fost salvate de la ruşinea plănuită de tatăl lor. Iată aici una din faptele cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae, ce s-a povestit ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una câte una şi câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câţi flămânzi a hrănit, pe câţi goi a îmbrăcat şi pe câţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta cuviosul părinte Nicolae a voit să meargă în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreună cu dânşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vânturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrând în corabie, vrând să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicându-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfântul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicând: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adâncime şi vom pieri". Iar el, zicându-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sârguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae, şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea să meargă în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Deci, aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă acasă. Aceştia au gândit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepte corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul Nicolae a văzut că ei nu plutesc spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgându-l în seamă, mergeau în partea unde gândeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mâhnire. Deci, suflând un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici nu s-a pornit spre mânie şi nici măcar vreun cuvânt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în părţile lor.

Apoi el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi pe care o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor. Aceştia cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai cu a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său. Sfântul Nicolae se simţea foarte bine în această mănăstire şi se gândea să rămână acolo mai multă vreme. Dar sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimântat şi cugeta întru sine: "Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la el?" Şi iarăşi auzi glas, spunându-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniştea, să meargă să slujească la mântuirea oamenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temându-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni. Şi aşa a mers în Mira fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l ştia.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întâi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi din râvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia. Toţi, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Duhul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală. Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cântării utreniei, mai întâi decît toţi la biserică. Episcopul care a avut descoperirea referitoare la persoana viitorului arhiepiscop al oraşului era deja la uşa bisericii şi s-a bucurat mult când Sfântul Nicolae şi-a spus numele. El i-a spus Sfântului "Urmează-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulţumire dumnezeiască şi de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii. Atunci când aflat de ce a fost prezentat în faţa episcopilor nu a vrut să primească cinstea de arhiepiscop însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Apoi, vrând a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine.

Cu toate acestea, diavolul cel viclean a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împăraţi ai Romei, Diocleţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfârşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi. Pentru că Sfântul Nicolae nu a respectat acest edict a fost prins de muncitorii păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Dar chiar şi în temniţă fiind Sfântul nu s-a lepădat de Hristos ci îi întărea pe toţi întru mărturisirea lui Hristos şi îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.

În urma libertăţii date creştinilor de către Constantin cel Mare şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sânge încununat. Dar în urma persecuţiilor sângeroase ale împăraţilor păgâni vrăşmaşul mântuirii neamului omenesc a găsit alte arme de luptă.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgân slujea cu dragoste diavolească şi piereau mulţi oameni din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu râvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capişti, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească învăţătura creştină, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici. Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscute cu adeverinţă. Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască precum al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. Deşi iniţial fapta Sfântului Nicolae nu a fost prea bine văzută de către Sfinţii Părinţi el a fost iertat. Întorcîndu-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducând pace, binecuvântare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină la fel şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrâniseră în răutate.

După întoarcerea sa de la soborul a toată Biserica Sfântul Nicolae a ajutat poporul cetăţii şi cu alte ocazii. Întâmplându-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grâu, vrând să meargă cu ea în altă ţară şi dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vândă grâul cu preţ. Deşteptându-se neguţătorul din somn şi aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspăimântat, minunându-se de un vis ca acela. Pentru minunea aceea neguţătorul s-a arătat ascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. El s-a pogorât în cetatea Mira şi a vândut grâul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflând mângâiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

Altă dată au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plângând cu lacrimi şi căzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru nişte oameni osândiţi fără de vină. Sfântul Nicolae a fost înduplecat şi a mers la locul execuţiei acelor oameni unde a văzut popor mult stând acolo şi pe cei trei bărbaţi osândiţi, având mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pământ şi cu grumazii goi, aşteptând desăvârşita tăiere. Atunci a văzut pe călău scoţând sabia spre a-i ucide, arătându-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plângere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucând sabia din mâna călăului, a aruncat-o la pământ, netemându-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături. Astfel Sfântul Nicolae i-a salvat pe acei oameni. Şi multe alte lucruri vrednice de laudă a făcut Sfântul Nicolae ca mitropolit în Mira Lichiei.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor". În adânci bătrîneţi, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvârşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrânită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întâmpinându-l cetele sfinţilor. Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie.

Apoi se săvârşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pământului alerga lumea la mormântul lui, căutând tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfânt mir care izvora din trupul lui, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, căci nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Biserica noastră Ortodoxă îl cinsteşte cu totul şi cu totul deosebit pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei. Putem vedea acest lucru foarte clar de fiecare dată când privim un iconostas în biserici doar privind icoana dinspre miază-noapte; această cinste nu mai este dată decât Preacuratei Fecioare Maria şi sfântului al cărui hram îl poartă biserica respectivă. De acolo ne priveşte mereu Sfântul Nicolae.

Aceasta a fost viaţa Sfântului Nicolae, a lui Moş Nicolae pe care noi îl prăznuim astăzi. Eu aş dori ca în încheiere să folosesc stihul central din acatistul Sfântului Nicolae şi să spun împreună cu cei care au alcătuit acest imn spre slava Sfântului “Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!”

Ioan Sabin Mureşan

.

Comentarii

29/11/10 15:41
Adrian

Foarte bine a fost alcatuita viata Sf Nicolae. Felicitari!!!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]