Preot Alin Cîndea: Copii şi părinţi ocupați și conectați, dar singuri și străini sub același acoperiș

Și la noi, precum la alții, copiii sunt „foarte ocupați”; unii le spun „conectați”. Din ce în ce mai mulți își petrec timpul în fața calculatoarelor, a tabletelor sau a smartphone-urilor.

Plecând de la principiul “noi nu am avut, lasă să aibă ei”, părinții care au putut și-au echipat casele și aprtamentele cu câte un televizor sau calculator în fiecare cameră. Apoi, treptat, și-au abandonat copiii în fața aparatelor pentru că așa stau cuminți și liniștiți. Fără să realizeze i-au distanțat treptat de ei, de joacă, de natură, de viața reală.

Acum fiecare are televizorul, calculatorul, gadgadet-ul lui, se uită la ce vrea și dacă nu-i convine schimbă, că are la îndemână telecomanda sau opțiunea de a alege site-ul sau rețeau de socializare dorită. Timpul trece, se scurg zile după zile, și cu toate că sunt în aceeași casă, din aceeași familie și trăiesc sub același acoperiș, după o vreme își dau seama că nu mai reușesc să comunice unii cu alții, că nu mai au aceleași idei, că au devenit străini. Mereu sunt în grabă, repetă rând pe rând că sunt ocupați, pentru a se întoarce fiecare cât mai curând la treaba lui (ecranul lui).

Tolăniți în canapea sau pe fotoliu, cu telecomanda sau smartphonul în mână, parcă le vine greu să mai răspundă, să poarte un dialog. S-au obișnuit să citească, să asculte sau să vizioneze doar ce le place, când și cât au chef, iar dacă plăcerea le dispare să schimbe din telecomadă sau printr-o simplă mișcare a degetului pe ecranul gadgadet-ului.

Treptat însă apar și consecințele: lipsa răbdării, de exemplu. Dacă în dialogul cu ceilalți aud lucruri care nu le împărtășesc, au tendința de a folosi aceleași butoane pentru a-i face pe ceilalți să tacă sau să-și schimbe discursul precum ar schimba canalul. Și dacă nu se întâmplă asta... se enervează, se supără, se crizează.

Nici un instrument în sine nu este ceva rău, dar orice exagerare nu este bună. Motiv pentru care, fără a speria pe cineva, aș vrea doar să amintesc de Profesorul Manfred Spitzer, neurolog și director medical al Spitalului Universitar Psihiatric din Ulm, Germania, care a publicat o carte extrem de bine vândută: „Demența digitală. Cum devenim nebuni noi înșine și copiii noștri” (Digitale Demenz. Wie wir uns und unsere Kinder um den Verstand bringen). Acest tip de demență este doar o ipoteză deocamdată, nu e în unanumitate acceptată. Dar ce va fi peste câțiva ani?

Există încă șanse... Se poate totuși corecta. Dar pentru asta trebuie să ne scoatem ochii din ecran, să ne luăm copiii de mână și să mergem la plimbare, nu la vânătoare de pokemoni. Putem face chiar mai mult: să intrăm impreună într-o biserică și să ne rugăm ținându-ne de mână, cerându-i lui Cristos să ne vindece pe toți de “ocupații” și de “conexiuni” și să ne ajute să redevenim preocupați unii de alții, refăcând comuniunea familială pe care ne-o dorim cu toții.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]