Preot Vasile Beni: Canonul Sf. Andrei Cretanul este o convorbire a celui care se căieşte de păcate cu propriul lui suflet

Postul cel Mare, pentru fiecare dintre noi, este o călătorie duhovnicească spre Înviere. Prin toate slujbele pe care Părinţii Bisericii le-au presărat de-a lungul celor 48 de zile de postire, credinciosul este ajutat să crească spiritual şi să se apropie mai mult de Dumnezeu. Între aceste slujbe, un loc aparte îl ocupă Canonul cel Mare, alcătuit de Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei. Primele două zile din postul mare sunt zile aliturgice, adică nu se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, iar calendarul și rânduiala bisericească prevede ca în aceste zile să se săvârșească slujba Canonului Sf.Andrei Criteanul. Și tot slujba acestui canon, potrivit calendarului, se face și în zilele de miercuri și joi la vecernie în prima săptămână, precum și în ziua de miercuri din săptămâna a cincea din postul mare. Autorul Canonului celui Mare Sfântul Andrei Criteanul sau Cretanul s-a născut în Damasc, în jurul anului 660, într-o familie creştină care i-a oferit o educaţie aleasă. Tradiţia spune că a fost mut până la vârsta de şapte ani când, adus de părinţi într-o biserică din Ierusalim şi primind Sfintele Taine, a început să vorbească. După moartea părinţilor, s-a călugărit la Mănăstirea „Sf. Sava“ din Ierusalim.

În preajma anului 712, a fost ales arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. De aici, numele sub care e cunoscut şi acum: Cretanul sau Criteanul. S-a remarcat, aşa după cum spun biografii săi, prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii“.

Profesorul Olivier Clement de la Institutul „Sfântul Serghie“ din Paris spunea despre Canonul Sfântului Andrei că „descrie nestatornicia şi fragilitatea vieţii noastre, în timpul căreia nu reuşim să facem nimic, dar şi lipsa de consistenţă a timpului, pentru că timpul trece ca un vis, iar viaţa se scurtează, omul este cuprins de repulsie şi disperare în faţa faptelor săvârşite, a tulburărilor şi grijilor care-l cuprind atunci când vrea să evite meditaţia asupra propriei efemerităţi. Canonul este o convorbire a celui care se pocăieşte cu propriul lui suflet şi aceasta încă de la primele cuvinte, apogeul atingându-se la Condacul cântat după cântarea a şasea:  „Suflete al meu“.

O particularitate a Canonului cel Mare constă în utilizarea largă a imaginilor şi persoanelor biblice, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Prin aceste exemple sufletul este atenţionat să-şi amintească de oamenii drepţi care i-au bineplăcut lui Dumnezeu şi să le urmeze pilda, chiar dacă până atunci a făcut contrariul. În canon sunt prezentate şi evenimente din istoria vetero şi neotestamentară, începând de la căderea protopărintelui Adam şi până la Înălţarea Domnului Hristos. Sfântul Andrei aplică într-un mod cu totul personal fiecare eveniment biblic relatat unei stări a sufletului păcătos, influenţându-l spre îndreptare şi sfinţire. Întregul Canon este un apel la suflet să se trezească la realitatea duhovnicească şi să trăiască în curăţie. Domnul a venit să-i cheme pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi la pocăinţă.

 Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Despre rostul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, Părintele Alexander Schmemann spune că este „să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă, să descopere păcatul, nu prin definiţii şi înşiruiri, ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării“. Amin!