Preotul George Marica şi Arcalia

Cu durere în suflet şi cu nădejdea Învierii, preotul George Marica a fost chemat să slujească de-acum pentru veşnicie în Catedrala Cerului. Preot, vreme de 20 de ani în Parohia Arcalia, părintele George rămâne pentru totdeauna păstorul cel bun al credincioşilor. În Arcalia s-a identificat cu viaţa enoriaşilor săi, pe care i-a iubit şi i-a căutat şi când a plecat să slujească în altă parte. A fost un om bun, mereu surâzător, cu o vorbă domoală, de duh, a fost unul din oamenii rari care n-a încetat să fie un om cu totul special. Prietenul jurnaliştilor de la „Răsunetul” a fost un colaborator permanent publicând articole despre viaţa duhovnicească.

În urmă cu câteva luni, m-a primit în apartamentul său de la etajul 10, şi mi-a vorbit despre viaţă, despre biserică, despre drumurile pe care le-a făcut, despre oamenii pe care i-a iubit în cariera de mai bine de 40 de ani de păstorire.

- Ce vă leagă de Arcalia? – l-am întrebat.

    - Am slujit în Arcalia 20 de ani. Iar la întrebarea de ce şi cum m-am legat aşa de mult de această comunitate s-ar putea răspunde în mai multe feluri, depinde de câte motive ar fi. M-aş limita doar la două, care mi se par suficiente. Se spune că „Obişnuinţa este a doua natură”. Dar aici nu este vorba de obişnuinţă ci de o chemare – vocaţie căreia-i răspunzi necondiţionat  cu plăcere, nu de frică, nici din obligaţie, conştient şi convins de faptul că nu faci altceva decât ceea ce trebuie, adică să pui în practică ceea ce ai învăţat. Pe de altă parte, dacă ierarhul îţi încredinţează o misiune, ai datoria „să faci ascultare”, iar mie mi-a făcut plăcere.
  

 - Cum aţi ajuns, totuşi, la Arcalia?

    - Privind în urmă, îmi vine să râd de întâmplarea de la numirea mea, mai precis cum a decurs întâlnirea, la cererea mea, cu vrednicul de pomenire Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului din acea vreme. Crezând că fac o „glumă” bună, am afirmat un lucru pe care l-am regretat imediat şi pentru care, mai târziu, mi-am cerut iertare de la credincioşii mei. Iată ce am spus atunci, ca o concluzie la cele de până în acel moment – „ş-apoi ştiţi, Înaltpreasfinţia voastră, este o vorbă pe la noi – nici răcita nu-i ca pomu’, nici ţiganu’ nu-i ca omul”. Atunci a început să strige la mine încheind cu ultimatum: „Să te duci să vezi parohia şi apoi să vii să-mi spui dacă-ţi place sau nu-ţi place”. Am plecat de la Cluj la Arcalia. După ce am trecut Şieul cu luntrea am observat un grup de oameni care tocmai ieşeau din sat şi veneau către haltă, fără grabă, povestind între ei. Am dat bineţe şi m-am prezentat. Cunoscând mediul sătesc, nu pot spune că am fost surprins, că am fost luat la puricat sau la descusut şi să aud unele ca acestea, rostite pe un ton răspicat şi cu mândrie nedisimulată: auzât-ai şogore? Iară ne trimite Vlădica popă cu facultate, se vede că nu degeaba-i di la noi”. O umbră de mândrie m-a încercat, dar iute-iute mi-a trecut, fiindcă mi-am dat seama de gafa pe care am făcut-o în „conversaţia” cu ÎPS Teofil. Ajuns în gară la Bistriţa, mi-am luat bilet la Cluj, unde m-am reîntors cu primul tren şi am făcut cerere pentru Arcalia.
    Un alt motiv ar fi acela că de acasă am fost învăţat să-mi respect semenii şi să fiu mulţumit cu cât îmi dă Dumnezeu. Niciodată nu am fost eu cel avut şi, în treacăt fie spus, vorba lui Creangă, „nici sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”, mi-a fost rânduit să slujesc într-o parohie în care credincioşii sunt, neîndoielnic, cel mult modeşti din punct de vedere material. Aceste lipsuri sunt compensate din punct de vedere spiritual. Aş îndrăzni să afirm că aici se potriveşte cel mai bine zicerea – Sărac, dar cinstit.
  

 - Aţi rămas, aşadar, cu amintiri dintre cele mai frumoase despre satul acesta.

    - Împreună cu aceşti oameni minunaţi, cu toată modestia veniturilor, am realizat lucruri frumoase. Pentru toate acestea le mulţumesc tuturor, atât celor care m-au ajutat, cât şi celor care, din motive binecuvântate, nu au putut să o facă, deşi ar fi vrut.
    Iată, pe scurt, ce m-a determinat să fiu legat aşa de mult de această comunitate şi de ce mă întorc întotdeauna cu aleasă bucurie. Bucurie care se poate citi şi pe feţele lor atunci când ne întâlnim, chiar şi cu cei de altă credinţă, pentru că am încercat să mă fac „tuturor toate”, fără să supăr pe nimeni.
  

 - Care este misiunea preotului în această viaţă?

    - Aş răspunde foarte scurt: de călăuză a credincioşilor pe calea mântuirii pentru viaţa viitoare (veşnică) prin administrarea Sfintelor Taine, Ierurgii şi a tuturor celorlalte rânduieli de rugăciune, atât în biserica – locaş de rugăciune, ca şi construcţie materială, cât şi în afara ei, la binecuvântarea caselor, ţarinilor, animalelor, uneltelor de lucru etc.

    - Aţi slujit 20 de ani într-o unitate penitenciară...

    - Misiunea preotului într-o unitate penitenciară este grea, dar şi satisfacţiile sunt pe măsură. Imaginaţi-vă ce poate simţi un preot care aude din partea unei persoane private de libertate: părinte, eu nu l-am cunoscut pe Dumnezeu până când n-am venit aici. Spre deosebire de preotul de la parohie, care are misiune pastorală de propovăduire, preotul din unitatea penitenciară este cu adevărat misionar, făcând misiune chiar în interiorul bisericii noastre, printre cei care n-au fost îndrumaţi cum trebuie, rătăcindu-se astfel, ori s-au rătăcit cu bună ştiinţă. Şi într-un caz, şi-n altul, este nevoie de îndrumare din partea preotului de penitenciar.