Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Prezentul continuu de la căpiță la facebook

Zorin Diaconescu

Centrul cultural Liviu Rebreanu din Chiuza, a cărui potențial mai așteaptă exploratori, i-a întâmpinat pe participanții la Rebreaniana 2019 cu o dublă expoziție de tablouri semnate Manole Ciui și Alexandru Baias. Potrivirea viziunilor plastice ale celor doi artiști cu contextul era vizibilă din primul moment. Dacă în clădirea restaurată în ultimul deceniu, Rebreanu concepuse prima variantă a romanului Adam și Eva, pereții care au văzut atâtea trebuiau să exprime într-o formă originală o stare de spirit a locului, stare care nu îl va părăsi niciodată. Alăturarea celor doi artiști aparținători ai unor generații și stiluri diferite a fost o invitație la dialog, care s-a produs spontan între Andrei Moldovan și Ovidiu Pecican pe marginea unor viziuni post-expresioniste cu tentă ludică.

Manole Ciui cultivă peisajul ca pretext pentru speculațiile sale pe seama unor teme care țin de identitate, de nostalgia copilăriei petrecute în aceste locuri, de ocupațiile și felul de a fi al oamenilor, preocupări care îl apropie și de Rebreanu, dar și de contemporani. Meditația artistului refuză convenționalul, apelul la ceea ce pare un peisaj, este ludic sau ironic, în funcție de dispoziția privitorului, tema reală fiind indusă de tensiunile dintre culoare și desen, un fel de test al rezistenței unui motiv considerat clasic la intemperiile postmodernității. Nu întâmplător unul din tablourile pictate de Manole Ciui a fost ales să reprezinte universul rural actual la mai multe expoziții itinerante. Artistul captează cu luciditate drama revenirilor repetate într-un spațiu mai degrabă cultural decât geografic, pe fondul unor modificări esențiale în viața socială cu toate dramele pe care o schimbare de anvergură le aduce cu sine pentru individul care nu trăiește sincron cu istoria. Privitorul este liber să rătăcească cu gândul la universul închis, întreg al horei cu care începe și se termină romanul Ion. Hora este un cerc care se închide, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, întreg satul participă la eveniment. Rețeaua post modernă e vastă, e o horă cu milioane de utilizatori, care se cunosc întâmplător și fragmentar, legăturile dintre ei sunt de moment și nu lasă urme materiale. De fapt ei nu se întâlnesc niciodată, fiecare relaționează doar cu ecranul dispozitivului din fața sa. Privirea de ansamblu, ochiul autorului omniscient ca pe vremea lui Liviu Rebreanu - au devenit imposibile. Cum rezistăm la starea de fapt? Iată întrebarea la care încearcă să răspundă cu încăpățânare tablourile lui Manole Ciui. Tablourile nu sunt răspunsuri, ci încercări. Tema grafică revine în diferite ipostaze, nici una definitivă, tocmai fiindcă nu există un singur răspuns, doar răspunsuri în funcție de momentul în care formulăm întrebarea. O întrebare pe care generația tânără o formulează în alți termeni - motiv pentru care nu vom ști dacă descriem un progres sau o fractură între generații. Probabil este și una și alta, dar felul în care se produce este fără precedent.

O dovedesc și tablourile lui Alexandru Baias, tablouri care nu mai caută răspunsuri fiindcă artistul nu mai pornește de la întrebările care îl frământă, ci de la stările emoționale, care nu au nevoie nici de explicații, nici de justificări în trecut. Stările emoționale ale lui Alexandru Baias se produc într-un prezent continuu lipsit de angoase permanente, stările sunt de moment și sunt tratate ca atare. Ele se produc aici și acum, artistul își asumă natura efemeră a demersului fără să dramatizeze. El face parte din generația pentru care dramele înaintașilor se pot transforma, simplu și fără emfază într-un efect Adobe Photoshop. Este generația care privește rezervată la emoțiile părinților, la dramele lor, dar care este probabil absorbită până la extaz de următorul episod din Game of Thrones al unei istorii fabricate pentru divertisment. Același episod va fi cu desăvârșire uitat în următoarele săptămâni. Ceea ce nu-i va scuti peste ani să dorească să revadă cu nostalgie serialele tinereții, într-un ritual al eternei reveniri. Este generația care nu mai are insomnii legate de a fi sau a nu fi - e generația care pur și simplu este, pentru care nimic nu mai e final, definitiv. Chiar dacă nu ne va fi ușor, noi, vârstnicii vom fi nevoiți să ne obișnuim cu felul de a fi al tinerilor, care evident că nu vor rămâne tineri, dar care reprezintă viitorul, fiindcă timpul se deplasează în sens unic.

În sensul celor notate mai sus, ideea de a iniția o tabără de creație plastică la edițiile viitoare ale Zilelor Rebreanu este promițătoare și așteptăm cu interes producerea evenimentului.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]