Prin satul dintre dealuri, ascultând glasul pământului

          În urmă cu exact 50 de ani, în ianuarie 1968, am ajuns pentru întâia oară în satul Bidiu. Nu auzisem niciodată de această localitate deşi avusesem colegi de liceu, la Beclean, aşa că, întâlnirea cu „satul dintre dealuri”, cum îl numea mai târziu prof. dr. Vasile Andreica, a fost una fascinantă. Fusesem repartizat profesor aici şi, m-am prezentat să-mi iau postul în primire. Era o zi friguroasă, cu zăpadă îngheţată, aşa că drumul l-am făcut pe jos, de la Nuşeni, pe la Podul Ciorbii, pe la poalele unei cetăţi medievale de prin secolul al X-lea, până la Bidiu vreo 6-7 km. Era ceaţă şi apropiindu-mă auzeam doar voci de oameni, lătrat de câini, cântatul cocoşilor. La o intersecţie întâlnesc o femeie şi o rog să-mi arate calea spre Bidiu. „Pe cărarea asta, treceţi valea şi sunteţi la şcoală”. Grăbesc pasul, era foarte frig, şi ajung în curtea şcolii. Linişte. Elevii sunt la ore. Doar omul de serviciu, cu o cantă goală, mă întâmpină. Aflu mai apoi că Ioan Ciotoroi folosea acel vas pentru apă, dar după orele de program canta din tablă roşie era umplută cu vin de cioată, cu care ne mai încălzeam noi. În şcoală învăţau atunci 128 de elevi din Bidiu şi Enciu. Profesori şi învăţători unul şi unul: soţii Maier, soţii Silaşi, Elena Dragoş, Ionel Rotund, Ioan Sulici, Vasile Nechita, Victoriţa Chiuzan, unii dintre ei plecaţi dintre noi. Elevi, şcoală, dascăli, cămin cultural, mulţi tineri şi foarte mulţi gospodari. Seara, la Cămin, o sală mică dar plină de voie bună, se adunau tinerii, în jur de 30, după ce veneau de la firmă (lucrau la Gostatul de peste deal, de la Lechinţa), câştigau bani şi se veseleau. I-am întâlnit atunci pe Valentin, Ana lui Todor, Civa lui Zălhan, Vasile Beni, Marina şi Lucreţia Man, Lucica Pop, Saveta Rusu, Veta Andreica, Ştefan Lucaci, Cica lui Costan, Floarea Sulici, Grigore a lui Sidor, Lucaci Cosma şi ceilalţi.

          Am revenit în sat exact după 50 de ani. O linişte nefirească. Ninsese noaptea, iar pe zăpadă nicio urmă. „N-are cine să iasă la datul zăpezii”, îmi spune lelea Anuţă de lângă Cooperativă. Unii dintre cei pomeniţi mai înainte s-au mutat în deal, lângă ruinele Bisericii din lemn. Mă gândesc la Valentin a Dochi, care a lăsat recent caii şi căruţa în grija altora şi s-a dus singur într-un loc cu multă verdeaţă. Toată viaţa a fost pe căruţă. A muncit ca un rob, a fost un om de omenie şi un reper al satului. La şcoală, doar câteva urme pe zăpada imaculată. Nu mai sunt copii. Clădirea încă este sub acoperiş. Culoare reci, iar pe pereţi nu mai sunt tablourile absolvenţilor. Doar unul, din 1968, îl păstrează vecinul Mitru Andreica. Spaţiul din curtea şcolii poate deveni un punct al reculegerii şi recunoştinţei. Există o dorinţă a bidienilor ca aici sau în altă parte, să fie amplasat un monument al celor căzuţi în cele două războaie mondiale. Poate se va întâmpla în acest an fiindcă satul s-a învrednicit cu un preot destoinic, Daniel Gheorghe Călăuz, doritor şi întreprinzător în a face ceva.

          Nici bătrânii de altădată nu mai sunt. Cine-şi mai aminteşte acum de: Fătul Vasile, Dăiosu Petre a Gafti, Tolac, Panduru, Monicu, Denco, Ţâgăraş, Grenea, Zărosu, Habor, Năsălean, Costan, Cilip, fraţii Abadi, porecle pentru care ei nu se supărau. E pustiu satul, cu vreo 150 de case, dintre care locuite sunt vreo 70-80. Mulţi au plecat sus pe deal, cam 500 de suflete au dispărut în 50 de ani. Un sat întreg. Cu toate acestea, cei rămaşi încă mai ascultă glasul pământului, se întorc acasă şi încearcă să facă ceva. De-a lungul anilor, peste 50 de bidieni s-au impus în ţară şi străinătate în domeniile lor de activitate: dr. Vasile Andreica, dr. Florin Abadi, ing. Maxim Sulici, Vasile Andrieş – comisar şef, Floarea Abadi – cadru medical, Virgil Andrieş – judecător, Grigore Suliciu – finanţist, pr. Vasile Beni şi pr. Ioan Sulici, Graţian Suciu – ofiţer, şi mulţi, foarte mulţi care se întorc din când în când în sat şi apoi pleacă. Rămân doar amintirile şi puţinii vieţuitori care nu vor să-l părăsească.

          La Cooperativa lui Gheorghe Pop (în vecini era crâşma lui Monicu) vin sătenii să-şi mai cumpere câte ceva. Sunt de toate. Fostul primar Pop ştie să-i ajute pe cei ai satului cu mărfuri de toate felurile, cumpărate din pensiile de mineri (înainte jumătate dintre bărbaţii satului erau plecaţi la mină, unde au întemeiat adevărate comunităţi) sau de colectivist. Mai cultivă terenul, iar unii dintre cei mai tineri (în jur de 30-50 de ani) revin în sat fiindcă dorul de acasă îi mână spre Bidiu. Mulţi cultivă viţa de vie. În beciul lui Grigore Beni al lui Sidor te simţi parcă în al nouălea cer. Dacă gusti din licoarea bahică la îndemnul binevoitoarei gazde. Cu o condiţie. Să nu-ţi pierzi cumpătul. Are o adevărată cramă cu vin natural, curat, cum ştiu să facă bidienii. Ioan Abadi, cu fratele său doctorul Florin, de asemenea, sunt premianţii în ale vinului, aşa cum mai sunt cei din familia lui Encian, Ioan Nechita, Marcel Andreica,  Ioan Andreica, Vasile Mureşan, Goricea ce ştiu să cultive viţa-de-vie aidoma unor specialişti. În satul Bidiu se reîntorc, cum spuneam, şi alţii. Inginerul Maxim Sulici şi doctorul Florin Abadi se ocupă de apicultură, iar pavilioanele cu albine sunt adevărate exemple de cum trebuie să te ocupi de aceste vietăţi aducătoare de sănătate. Îi mai putem menţiona în categoria celor ce nu-şi uită rădăcinile pe: Ioan Restian, Vasile Mureşan, Grigore Sulici a lui Mihai, comisarul şef Andrieş, Stelian Uifelean, Păvăluc a lui Petrea, Iacob Viorel Năsălean, Man a lui Zărosu, Petrică Năsălean, Ioan Mureşan, Lucian, Dorin şi Ciprian Radu, Florin Lupşa, Vasile Encian, Ioan Andreica.

          Cum spuneam, alături de bătrânii aşezării, Grigore Făltineac a depăşit 90 de ani, iar Floarea Andreica 91, încă se mai simte un aer de „tinereţe”. Bidiul de acum 50 de ani şi cel de astăzi se află la mari distanţe. Ce se va întâmpla cu satul lor e o întrebare la care pot să răspundă bidienii înşişi oriunde s-ar afla. Teamă mi-e că peste încă 50 de ani, în satul dintre dealuri o să rămână doar dealurile. Acest paradis poate fi pierdut, iar căsuţele, unele mai vechi de 100 de ani, să rămână pustii şi doar o amintire înrămată într-un cadru prăfuit de vreme.

test2

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]