Prof. Cristina Mirela Rus: Mihai Eminescu – Fiorul "dorului nemărginit”

„Două inimi când se-mbină,

            Când cufund pe tu cu eu,

E lumina din lumină,

Dumnezeu din Dumnezeu.” 

                                            (Mihai Eminescu)

            Mihai Eminescu a devenit un simbol al eternității prin felul în care și-a revărsat simțirea și „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semânând atâta lumină într-o mare de întuneric. Ne este dor de Eminescu, nu doar în ziua de 15 ianuarie, ci simțim acel dor „dureros de dulce” de către cel care a purtat într-un fel anume povara unui destin nefericit, al său și al neamului său, pentru care a dus o luptă, prin condei și prin cuvânt, promovând cu adevărat niște idei progresiste.

             Noi toți, românii, ne regăsim sau ar trebui să ne regăsim în Eminescu, precum și ceva din Eminescu se regăsește în noi toți. Căci Mihai Eminescu înseamnă conștiința noastră națională cea mai înaltă. Eminescu al nostru a fost și este, căci nu putem vorbi despre poetul nepereche la trecut, „românul absolut”. Nimeni nu a mai fost atât de preocupat de soarta poporului român, de destinul lui, în istorie. Naționalismul său este cu măsură, este „un naționalism fără bici”, spunea Octavian Goga. Referindu-ne la valorile în care credea Mihai Eminescu și pentru care milita, este o utopie raportându-ne la nimicnicia și falsitatea în care ne risipim zi de zi. Pentru poetul nostru național, „idealul românilor este menținerea unității limbii strămoșești și a Bisericii naționale.” Eminescu consideră limba având un rol primordial în menținerea conștiinței de neam, fiind un sprijin și un „reazim moral într-o lume a mizeriei și a durerii.” Bisericii Ortodoxe îi recunoaște, de asemenea, un rol crucial în consolidarea unității limbii.

            Eminescu a fost, atât ca poet, prozator, jurnalist, un justițiar, un căutător de înțelesuri și neînțelesuri, de sclipiri ascunse, „omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind,” după cum afirma Titu Maiorescu. În calitate de jurnalist, „ardea” la fel pentru patria sa, pentru limba sa, pentru credința și valorile adevărate, ca și pentru marea sa iubire. Critica vehement Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, își acuza colegii că participă la înființarea unor instituții bancare în scop de speculă, considera că apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este benefică. Astfel că activitatea sa ca jurnalist îl făcea periculos, mai ales că ideile sale erau afirmate cu tărie în ziarul „Timpul”, pe care îl transformase în cotidian național. Pentru aceste lucruri, pentru felul în care critica maghiarizarea numelor românești din Transilvania, precum și pe Carol I care nu se impunea, pentru condamnarea „micii înțelegeri” dintre conservatori și liberali, între 1883 și 1889, poetul-jurnalist a învățat să  moară. Așadar, se declanșează o conspirație a asasinării fizice și morale, deoarece au loc anumite evenimente neobișnuite, care „nasc” cumva nebunia eminesciană. Cu toate internările în diferite sanatorii din țară și străinătate, otrăvirea lentă cu mercur, băile reci în plină iarnă și multe altele, Eminescu se încăpățânează să trăiască. Însă nu pentru mult timp, deoarece, în  momentul în care își regăsește vocația de jurnalist și scrie un articol care bulversează guvernul și Guna Vernescu e nevoit să demisioneze, este internat din nou, iar supradozajul medical îi va grăbi moartea. Cei mai mulți afirmă că, fiind otrăvit cu mercur, sub un fals diagnostic, Mihai Eminescu este primul ziarist căre a fost redus la tăcere, ceea ce se va întâmpla în mod firesc în regimul comunist.

            Și cum la final, cu toții vom deveni o poveste, și Eminescu a devenit o poveste, însă el este însăși povestea ființei, este o poveste a neamului său. La Eminescu, „ființa nu se ivește din sau nu se opune la ceva de ordinul neantului; se ivește din haos și se opune acestuia...ființa dă întemeiere unor făpturi de o clipă, de felul luminilor pierdute.” (Constantin Noica, „Sentimentul românesc al fiinţei”) Nemărginirea operei lui Mihai Eminescu vine, în mare măsură, din felul cum este ilustrat dorul de moarte, pe care nu o simte ca pe o despărțire fizică, ca pe o dispariție, ci ca pe o reîntoarcere în marele cosmos, iar marea, buciumul, pădurea de brad îi vor murmura durerea, iar luna, luceferii, îi vor privi „mormântul fără de noroc”. „Dorul nemărginit” este „voința oarbă de a trăi”, așa cum este ilustrat în filozofia lui Scopenhauer.„Depărtarea cosmică devine tăcută cărare către lăcaşul dorit al morţii”.(Cristina Mirela Rus, „Pe aripile dorului”) La  Eminescu, sfârșitul înseamnă acea liniște eternă spre care se îndreaptă cu dor și cu sete: „Mai am un singur dor: / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării.”

„Căci moartea nu există, și ce numești tu moarte,

            E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte.”

                                                 (Mihai Eminescu)