Prof. dr. Mircea Gelu Buta: Slujitorii medicinei sunt tot oameni, nici fiinţe ale paradisului celest şi nici arhangheli căzuţi

R: D-le profesor Mircea Gelu Buta, cititorii noştri v-au desemnat Bistriţeanul anului 2012 la Sănătate, în calitate de manager al Spitalului Judeţean de Urgenţă Bistriţa. Centralizând taloanele cu nominalizări primite la redacţie se dovedeşte că bistriţenii apreciază activitatea dumneavoastră din 2012. Dacă ar fi să facem bilanţuri pentru anul ce a trecut, dar şi strategii pentru anul care abia a început, cum ar arăta acestea ?
M.G.B.: Mulţumesc cititorilor ziarului „Răsunetul” pentru bucuria şi onoarea pe care mi-a făcut-o mie şi colaboratorilor mei, acordându-ne DIPLOMA DE EXCELENŢĂ pentru anul 2012! Se dovedeşte că muncă în domeniul sanitar este recunoscută şi acasă. În aceste luni de început de an se verifică şi temeinicia funcţionării unui spital, pentru că există câteva particularităţi care nu trebuie neglijate. Este vorba de condiţiile climaterice care generează o patologie specifică, cu pacienţi mulţi şi boli grave ce atrag cheltuieli crescute pentru investigaţii medicale, medicamente şi bineînţeles cheltuielile de personal, fără să mai vorbim de banii necesari pentru întreţinere (gaz, apă, lumină etc.)

R: Am înţeles că Spitalul Judeţean este una dintre cele mai mari instituţii din judeţ.
M.G.B.: Da. Avem cinci complexe spitaliceşti, cu un număr total de 1000 de paturi, unde lucrează aproximativ 1200 de salariaţi, iar pentru a vă face o impresie corectă privind volumul mare de lucru dar şi complexitatea acestuia, permiteţi-mi să vă dau câteva cifre care oglindesc activitatea medicală din anul 2012. Au fost internaţi în secţiile spitalului 32.677 pacienţi, cu o complexitate a diagnosticului peste media pe ţară ( ICM - 1,0398). Concomitent, prin Unitatea de Primire a Urgenţelor s-au perindat 38.640 de pacienţi, iar prin Ambulatoriu de Specialitate un număr de 127.345 pacienţi, adică o adresabilitate foarte mare, care ne plasează în primele zece spitale de urgenţă din România.

R: Trebuie să recunosc că de-a lungul anilor Spitalul Judeţean din Bistriţa şi-a menţinut stabilitatea chiar în perioade critice, când interese şi minţi negândite încercau chiar să-l desfiinţeze. Iată că oamenii vă apreciază efortul şi lupta pe care cu mult curaj o duceţi pentru a păstra şi moderniza o instituţie de care oamenii suferinzi au atâta nevoie.
M.G.B.: Vremurile pe care le trăim îmi readuc în minte replica Mirandei din „Furtuna” lui Shakespeare: „O bravo lume nouă, ce are astfel de oameni în ea!” Dar nu cu inocenţa Mirandei, care văzând pentru prima oară alte fiinţe umane, ignoră pericolul pe care acestea îl reprezintă pentru societate, ci cu întreaga ironie stârnită de discrepanţa dintre aparenţa şi esenţa personajelor de pe scena noastră publică. Adeseori le spun studenţilor să fie atenţi pentru că „nu există adversari, ci numai nevroze”, adică pe omul care te loveşte sau te defăimează, să nu-l priveşti ca pe un duşman, ci ca pe o biată victimă a unei nevroze care, de fapt, are nevoie de ajutorul tău.

R: Viaţa pământeană este înconjurată de suferinţă. O simţim şi o vedem peste tot în jurul nostru. Este o realitate pe care nu o putem ignora şi o problemă pe care, deşi ne străduim, rareori o putem rezolva definitiv.
M.G.B.: Într-adevăr suferinţa este o taină, iar prin această perspectivă într-un spital există o mulţime de astfel de taine. De altfel medicina nu îşi poate adjudeca întotdeauna rolul de a vindeca, căci inevitabilul nu poate fi ocolit, dar încearcă ca insuportabilul să devină suportabil, evitând astfel scufundarea făpturii umane în zona „fiarei dezlănţuite”.

R: Aţi reuşit, împreună cu colaboratorii d-voastră, să daţi o nouă înfăţişare spitalului, poate cum mulţi nici nu au sperat vreodată. Este bine că oamenii vă apreciază eforturile, iar sondajele noastre tocmai aceasta vor să scoată în evidenţă.
M.G.B.: Stabilitatea unei echipe manageriale este foarte importantă. Rigorile administraţiei îi selectează şi îi plasează în poziţiile cele mai potrivite pregătirii şi profilului lor psihologic. În ce priveşte medicii şi personalul de îngrijire, ei sunt cei care atrag pacienţii şi duc greul luptei cu boala. Desigur este nevoie de o infrastructură modernă, dar fără profesionişti investiţiile în imobile şi aparatură devin fără sens. Pentru a da randament, aceşti oameni trebuie plătiţi, de aceea şi cheltuielile de personal reprezintă cam 66% din întregul buget al spitalului.

R: Cum reuşiţi să faceţi rost de bani, când pe buzele tuturor stă cuvântul „criză”?
M.G.B.: Este vorba într-adevăr de bani mulţi şi chiar doresc să discutăm acest lucru pentru că oamenii nu realizează întotdeauna cât de scumpă este asistenţa medicală. În primul rând aş dori să precizez că un spital public cum este al nostru trăieşte din venituri proprii, adică în funcţie de volumul şi complexitatea serviciilor medicale oferite, reuşeşte să atragă bani, fie din încasări directe sau prin contracte cu Casele de Asigură de Sănătate. În plus, atât Preşedintele Consiliului Judeţean cât şi consilierii şi-au arătat disponibilitate pentru a sprijinii dezvoltarea spitalului. Au fost şi mai sunt în derulare câteva programe ale Băncii Mondiale pe care am reuşit să le accesăm în urma unor concursuri de proiecte.

R: Neîndoielnic, medicina este ştiinţă în conţinut şi în metodă, o ştiinţă complexă interdisciplinară, teoretică şi aplicativă în acelaşi timp. Şi atunci, mulţi se întreabă, ce legătură are cu arta? De ce medicul nu-şi vede de ale lui?
M.G.B.: Îmi pare bine că provocaţi o discuţie despre condiţia artistică a actului medical. Am astfel ocazia să dau un răspuns celor câţiva cârcotaşi, care sub pavăza anonimatului, încearcă să discrediteze tot ceea ce nu înţeleg sau se fac că nu înţeleg. Medicina reprezintă prin definiţie un demers estetizat, pentru că boala este antiestetică, ea este urâtul, tot aşa cum simbolizează şi răul. Or, medicii au primit gustul frumosului prin opţiunea lor originală pentru sănătatea şi viaţa semenilor. În plus, mai toate artele au fost atrase în slujba medicinii, aducându-şi un important aport la reuşitele ei.

R: D-nule doctor, cu umorul d-voastră de neegalat, vă rog să transmiteţi o vorbă de duh cititorilor noştri.
M.G.B.: S-au rostit multe apologii şi detractări privind medicina, au fost adresate emoţionante elogii şi distrugătoare invective medicului. Judecăţi au fost făcute, aşadar, şi dinspre soare, şi dinspre umbră, medicina fiind şi ea o bucăţică de umanitate. Slujitorii ei, tot oameni, nici fiinţe ale paradisului celest şi nici arhangheli căzuţi. Acestora le dedic un fragment din poemul „Doctorul cel bun”, al lui Emil Isac: „Câtă răutate a trebuit să aibă lumea, ca să fie atât de bun. Câte nopţi nedormite ale lui se plimbă în carnea tânără a femeilor, care au uitat să-l plângă! De câte ori a trebuit să-i bată inima mai tare, ca să ajungă în urma durerilor şi câte mâini reci au spus adio vieţii prin mâinile lui calde! Câte dureri a putut zdrobi cu taina cunoştinţei!...”
R: Vă mulţumim pentru timpul acordat şi vă dorim mult succes în continuare.