Prof. dr. Vasile V. Filip: Lumea se schimbă şi noi odată cu ea
Dum, 09/25/2016 - 14:39
Rep.: - Prof. dr. Vasile Filip, de la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, este în ceas aniversar. Vă dorim la mulţi ani şi vă transmitem gândurile bune ale cititorilor. Vream, în acest dialog să pornim de acasă, de la Chiuza. Ce înseamnă pentru dumneavoastră rădăcinile, ce înseamnă Chiuza?
Vasile Filip: - Vă mulţumesc pentru gânduri. Întrebara este grea, îşi schimbă răspunsul pe zi ce trece. Una aş fi răspuns dacă mă întrebaţi în urmă cu câteva luni, altceva vă voi spune acum, iar peste câteva luni, dacă mă întrebaţi iar, v-aş fi spus altceva. De ce? Pentru că se întâmplă ceva cu locul pe care îl părăsim şi de care ne desprindem şi pe care-l ducem în suflet. Acolo, în suflet, el se transfigurează. Acest loc capătă nişte dimensiuni mitice pe măsură ce îl interiorizăm, îl luăm cu noi, şi chiar pe măsură ce ne desprindem de locul cel real. Locul cel real, Chiuza, îl ştie toată lumea de pe Valea Someşului, aşezat la 2 km de Someş. Această localitate are cele mai fertile pământuri, pământuri pe care le-am lucrat şi eu. Aici mi-am petrecut copilăria, verile din timpul liceului, vacanţele. Îmi amintesc şi acum terenurile fostului CAP-ului pe care le lucrau părinţii mei, pentru că acel loc avea un farmec aparte, acolo se aduna tineretul, acolo aşteptam balurile care urmau să vină cel puţin o dată pe vară. Tinereţea poate fi frumoasă şi în felul acesta, chiar şi asociindu-se cu munca. Acolo poţi cunoaşte satul, sufletele care-l compun. Acolo, pe tarla, uneori se cânta, ce să mai spun, acolo se afla tot ce se întâmpla nou, acolo se bârfea. Oamenii îşi dezvăluie sufletul în situaţii fireşti, nu atunci când îi întrebi, ci atunci când lucrezi alături de ei. Atunci poţi să-i cunoşti şi merită să-i cunoşti, pentru că aceşti oameni reprezentau şi, poate, mai reprezintă o cultură. Ei reprezintă o cultură foarte profundă şi foarte bine articulată, cu o dimensiune simbolică, care este capabilă să absoarbă, să explice orice situaţie de viaţă, s-o integreze şi să facă din ea un fel de cărămidă a fiinţei noastre interioare. Asta se întâmplă în lumea satului, spre deosebire de ceea ce se întâmplă mai nou în lumea oraşului, care a trecut spre o altă cultură dar n-a ajuns încă la acea cultură. Din păcate, din această cultură, deocamdată, am împrumutat doar părţile negative. Şi este firesc. Aşa se întâmplă, lumea se schimbă şi noi odată cu ea. Din păcate suntem într-un moment de trecere şi e firească nostalgia acelor lucruri aşezate, cristalizate, care îţi dădeau sentimentul de siguranţă, care nu lăsau nimic neexplicat şi nu acceptau incertitudinea, întrebarea fără răspuns. Toate lucrurile îşi găseau locul lor într-un sistem. Şi din acest punct de vedere, astăzi, mă raportez la satul Chiuza, la cultura pe care o reprezenta, ca la un model de clasicitate, modelul lucrurilor aşezate. Astăzi am trecut în altele mult mai alunecoase.
Rep.: - Ce făceau atunci copiii în lumea satului? Cum era copilăria? Care este diferenţa între copilăria dvs.de atunci şi copilăria de acum?
V.F.: - Eu sunt născut în 1953. În primul rând, atunci erau foarte mulţi copii. La una dintre vizitele mele în sat, m-am mirat că într-o zi de sărbătoare n-am văzut pe nimeni în curtea şcolii. Curtea şcolii şi terenul de handbal aferent erau locul de joacă şi de întâlnire al copiilor. Am spus asta vecinilor şi mi-au spus: „Păi, domnule, poţi să te duci în pielea goală dintr-un capăt al satului până în cealaltă că nu te întreabă nimeni. Asta este prima diferenţă, depopularea satului. Copiii dau farmec satului pentru că pentru ei satul este o lume, pentru ei lumea încă nu există şi satul îi ţine locul. Dar satul are toate dimensiunile şi toate elementele universului în întregime. Îmi aduc aminte că la o anumită vârstă am spus o prostieşi cineva a râs, tocmai pentru că am spus o prostie. M-am urcat în turnul bisericii tocmai pentru a vedea satul în întregul lui. Dar vedeam şi dealurile dinspre sud şi dinspre nord care mi se păreau că seamănă cu cele de pe harta Transilvaniei. Şi am spus că mă urc pe turnul bisericii ca să văd toată Transilvania. Bineînţeles că era o prostie şi un băiat mai mare a râs de mine, dar ţin minte această prostie pentru că, iată, identificam satul ca fiind Transilvania în miniatură. În sat, copiii se împărţau în grupuri, grupuri care reprezentau locuri, reprezentau străzi. Eu făceam parte din grupul din Hrube (Hrube înseamnă, am aflat mai târziu, găuri, hârtoape). Probabil că, acolo fiind o uliţă care ducea spre vechea sărărie, avea în dealul din dreapta nişte văgăune care or fi dat numele locului. Pe Hrube erau foarte mulţi copii şi ei vroiau să fie primii, cei mai grozavi, atât la fotbal, la jocuri, inclusiv la lectură, pentru că exista o bibliotecă în sat, ne întâlneam acolo, citeam şi ne împrumutam unii altora cărţile. Sigur că, fiecare copilărie repetă, într-un fel, o copilărie universală, de care a vorbit şi Creangă, şi Blaga. Din acest punct de vedere, îmi amintesc de prostiile pe care le făceam, pe care astăzi le privesc cu îngăduinţă, dar atunci am suferit foarte mult din această cauză. Erau pe strada Hrube două bătrâne, Marea şi Floarea, pe scurt Săndicile, nu ştiu de ce li se spunea aşa, surori nemăritate, bătrâne amândouă, puţin nebune, trăind într-o casă dărăpănată, cu un perete din tulpini de floarea soarelui, care sta să se dărâme. Vegetaţia din curtea casei crescuse atât de mult încât aproape că acoperea toată casa. Acolo, practic, era pădure de zmeură, iar noi, copiii, mergeam să furăm zmeură. Acele femei aveau treabă cu copiii de pe stradă în special din această cauză, îşi apărau zmeura, iar copiii, cu cât ştiau că e mai periculos şi le vedeau pe femei cu jorda în mână, cu atât mai mult copiii făceau o gaură ba într-o parte a gardului, ba în cealaltă şi atacau ca lupii, simultan, cele două nu mai ostoiau cu ocările şi cu lamentările, cu plângerile. Din toată această treabă ieşea un haz şi o hărmălaie foarte asemănătoare cu „Iarna pe uliţă” de Coşbuc sau alţi memorialişti care vorbesc despre copilărie.
Rep.: - Astăzi, copiii din Chiuza, sau din altă parte, îşi mai doresc să meargă la furat de zmeură, la scăldat pe Someş sau lumea lor s-a schimbat?
V.F.: - Lumea lor s-a schimbat, dar copiii nu ştiu întotdeeauna că lumea lor s-a schimbat. Orice copil este capabil să-şi echivaleze spaţiul copilăriei sale cu spaţiul lumii. Şi acesta este frumuseţea copilăriei. Şi o copilărie petrecută la oraş este tot copilărie. Abia mai târziu când creşti, când citeşti poţi să compari, abia atunci poţi spune, totuşi, că o copilărie petrecută la sat este preferabilă. Şi îndrăznesc să spun lucrul acesta, chiar dacă poate părea subiectiv, tocmai prin faptul că nu sunt singurul care-l spun, l-au spus atâţia alţii, ba chiar am citit cărţi despre oamenii oraşului care au descoperit mai târziu, în timpul adolescenţei de exemplu, lumea satului şi au avut posibilitatea să compare, au avut posibilitatea să intre în dimensiunea aceea ascunsă, mai puţin vizibilă de afară, a satului şi au constatat că altceva este satul. Satul este mai aproape de ideea de univers decât oraşul. Dacă tot vorbim despre astfel de cărţi, vă citesc şi titlul uneia, „Fiul apocrif”, aparţine regretatului scriitor şi profesor de la Universitatea din Sibiu, Vasile Avram.
Rep.: - Vreau să vorbim despre modele. Iar pentru un copil, primul model este mama şi tata. Ce au reprezentat şi ce reprezintă pentru dumneavoastră părinţii?
V.F.: - Din păcate, astăzi părinţii sunt alături de mine doar cu spiritul, pentru că au plecat dintre noi. Am avut în tata un model de bărbăţie, de forţă fizică şi de distanţă morală faţă de cele ale lumii, în sensul unei mai mici implicări, unui mai mare dezinteres sau interes pentru el însuşi pentru bănii lui din cureaua lui cu care să mergă la bufet să sărbătorească sfârşitul de săptămână, mai venind pe mai multe cărări, spre disperarea mamei. Tata a fost un model pe care l-am resimţit din copilărie drept altceva decât ceea ce eram eu să fiu. Suntem adeseori programaţi să admirăm ceea ce nu suntem. Tata era un dezimplicat, iar mama era întotdeauna plină de grijă, iar tata nu ostenea să-i repete proberbul: „Câinele moare de drumul lui, iar prostul de grija altcuiva”. Nu înţelegeeam atunci cum ar putea fi mama proastă, de ce este prost cel care se preocupă şi de ceilalţi. Sigur, astăzi înţeleg, acolo sunt nişte nuanţe. Da, este prost cel care rămâne mereu orientat în afară, cel care se compară mereu cu altul are mereu de suferit şi are de suferit oarecum inutil. Însă mama nu era aşa. Mama se preocupa de celălalt în sensul unei bune relaţii cu celălalt. Considera că trebuie să trăieşti bine cu vecinii, trebuie să-i ajuţi când ai nevoie, trebuie să-i ajuţi. Eu consider că o moştenesc pe ea, mai degrabă decât pe tata. Dar, aşa cum în cazul lui Blaga, părinţii erau foarte diferiţi şi formau împreună un cuplu, am zice astăzi, complementar, aşa şi în cazul meu, părinţii au fost doi oameni diferiţi şi, cine ştie, poate că e bine să fie diferiţi, să ai repere şi în unul şi în celălalt.
Rep.: - Ce era cuvântul părintelui pentru un copil?
V.F.: - Cuvântul părintelui era o poruncă. Astăzi cuvântul părintelui pentru un copil nu mai este acelaşi. În primul rând, noi nu le spuneam părinţilor tu ci dumneata. Ori, cu dumneata nu te poţi certa. M-am obişnuit foarte devreme cu ideea de datorie. Vorbesc despre vacanţele gimnaziului, atunci când încă nu trebuia să particip la muncile câmpului. Mama se trezea foarte devreme să meargă la câmp. Eu încă dormeam, iar mama îmi spunea că am de făcut curate şi curate lucruri, mi le enumera, iar când venea le verifica. Eu mă prefăceam că dorm, că nu aud, dar după ce pleca mama mi le recapitulam, la început în gând, pe urmă mi le notam. Mama când venea mă verifica. Nu mă lăuda când vedea că le-am făcut, dar vedeam în privirea ei mulţumire. Bineînţeles că la început de multe ori mai uitam, şi atunci cobora jorda de după ghindă. Avem nevoie de nuanţe, avem nevoie de încadrare într-un sistem cultural, avem nevoie de oameni care să gândească nuanţat, iar copiii au nevoie de disciplină.
Rep.: - Încet- încet părăsim vatra satului, această mică Transilvanie care, pas cu pas, s-a mărit. Şi primul pas a fost liceul.
V.F.: - Liceul nu l-am făcut în Transilvania ci la Câmpulung Moldovenesc, unde la vremea respectivă se înfiinţase cel de-al treilea liceu silvic din ţară. Am ajuns acolo prin tata care, mergând la bufet, a povestit cu brigadierul silvic din sat al cărui fiu îmi era coleg de şcoală. Brigadierul silvic aflase de liceul silvic de la Câmpulung Moldovenesc şi vroia să-şi dea fiul acolo. A vorbit cu tata, el nu avea la vremea respectivă respect mai mare decât pentru brigadierul silvic decât pentru preot. Nu ştiam foarte bine în clasa a VII-a ce vroiau să fac. Atunci orice meserie îmi plăcea şi mi se părea demnă. M-am dus cu entuziasm acolo. Îmi plăcea pădurea, dar ca spaţiu al evadării şi al excursiei. Mama însă avea reţineri. Cum să fiu eu un om al pădurii, cu cizme de gumă şi cu drumuri prin gloduri. Nu i se părea ei că feciorul ei, şi aşa plăpând, ar fi pentru aşa ceva. De asemenea, şi dirigintele mi-a spus că nu sunt făcut pentru aşa ceva. Şi am văzut şi eu, pentru că în cinci ani de liceu, fără să pierd dragostea pentru pădure şi chiar pentru meserie, pe care mi-am însuşit-o cu entuziasm, mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru asta. Deşi am luat nota 10 la bacalaureat şi la matematică şi la română şi profesorii mi-au spus că pot să aleg orice vreau. Acolo am descoperit că cel mai bun lucru pe care-l pot face este de a da curs acelui ceva înnăscut, acelui ceva aflat deja în sufletul nostru, al fiecăruia, în cazul meu a fost asta. Limba şi literatura română, poezia, pe care dacă n-am îndrăznit s-o practic pe linie creatoare, am îndrăznit măcar să intru în universul ei şi să-i fac pe alţii s-o guste, s-o iubească. La liceu a fost un examen foarte greu, sever. Am fost 7,5 pe un loc. Am avut colegi din toată ţara. Din Transilvania am fost doar trei. Am fost unicul reprezentant din judeţul Bistriţa-Năsăud. După doi ani s-a înfiinţat liceul silvic la Năsăud. M-am acomodat greu, cu suferinţă. Am vrut de multe ori să vin acasă. Mulţi au şi abandonat şcoala. Pentru că este o traumă să-ţi părăseşti locurile natale. Dar datorită sentimentului de datorie pe care mi l-a cultivat mama am făcut faţă. Astăzi, probabil nu aş mai face acest liceu. Puteam fi mai bogat pe linia disciplinelor umaniste, pe care aş fi putut să le citesc într-un liceu precum „George Coşbuc” din Năsăud, pe care l-aş face astăzi cu plăcere.
Rep.: - Fiind un om al exigenţelor, cu siguranţă, tot ceea ce v-aţi propus aţi cultivat şi aţi lecturat paralel cu liceul sau după liceu, în timpul facultăţii. Care a fost raţionamentul? Aţi terminat liceul, aţi practicat meseria de silvicultor sau aţi mers direct la facultate?
V.F.: - Puţin timp, înainte de armată, tehnician silvic PAV (Produse, accesorii şi vântătoare), dar nu mai mult de 1-2 luni, în 1974. Pentru că după aceea a venit Ordinul de chemare în armată. Armata a fost un prilej de reflecţie şi de cântărie a şanselor. După liceu, simţind că trebuie să fac ceva pe linie umanistă şi artistică chiar, m-am dus şi am dat examen la secţia de Istoria şi Teoria Artei a Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Nu am intrat, erau doar 6 locuri şi 136 de candidaţi. Am făcut armata lungă şi mi-am dat seama că singura şansă era să fac Filologia. Am dat la Cluj, am descoperit Clujul şi odată cu el spiritul Ardealului şi tot în perioada studenţiei am descoperit muzica populară. Pentru că până atunci, ca toţi adolescenţii, mă îndepărtasem de muzica populară, se spiritul satului şi visam şi eu la americanisme. Cunoşteam muzica uşoară foarte bine, îmi amintesc că în perioada liceului chiar am câştigat un concurs de cunoaştere a muzicii uşoare din perioada respectivă, dar radioul de acasă era pus pe radio Cluj, unde la ora 17 sau 18 era o emisiune de muzică populară prezentată de Dumitru Vârtic. Părinţii mei ascultau muzică populară, aşa că, vrând-nevrând, ascultam şi eu. Atunci am avut o mică revelaţie, cum că e ceva ce merită ascultat. Pentru mine Dumitru Vârtic a fost un fel de spirit al Ardealului şi al Clujului, pentru că înainte de a deveni student am visat Clujul ca pe un sat. Aşa mi se părea mie Clujul, Clujul de vis, pentru că de acolo emana muzica populară.
Rep.: - După facultate, prima repartiţie...
V.F.: - La Codlea, lângă Braşov, timp de doi ani. Putea alege Rebrişoara, dar la Codlea era un post la liceu. În momentul repartiţiei era lângă mine redactorul Radio Cluj,Traian Bradea, care era din Chiuza, şi l-am întrebat pe el: care dintre cele două? Mi-a zis că nu vrea să mă influenţeze, dar e mai bine la Codlea. Dar am regretat, mereu m-am întrebat cum ar fi fost la Rebrişoara, ce ar fi însemnat pentru mine.
Îmi spuneau cei din Codlea: Cine bea apă din Vulcăniţa nu mai pleacă de aici. Mie mi se părea lizibil pentru că, fiind o zonă foarte industrializată, prima imagine cu apa Vulcăniţei era neagră, iar în dreptul podului era un câine mort. Ziceam, cum să fie adevărată această vorbă, câtă vreme Vulcăniţa arată aşa. Era o zonă foarte poluată. Am trăit în Codlea visând la întoarcerea acasă. Îmi plăceau modulaţiile vocii celor din Bistriţa şi din zona noastră. Am presimţit că mă voi întoarce şi m-am întors. Prin căsătorie.
Rep.: - Împreună am fost în cercetare pe teren iar oamenii au fost deschişi şi dornici să fie ascultaţi. Oamenii din judeţul Bistriţa-Năsăud au foarte multe de spus şi, îmi spuneaţi, că dacă această cercetare era făcut acum 10 ani, gtăseam şi mai multe lucruri.
V.F.: - Cu siguranţă, dar e bine că s-a întâmplat măcar acum. Sper ca cei care sunt la „butoane” şi la decizie se vor lăsa convinşi de rezultatul muncii noastre, care e pe cale să se contureze prin cele 3 volume din proiectul „Cultura tradiţională imaterială din judeţul Bistriţa-Năsăud”, şi îşi vor da seama că e vorba de nişte lucruri care trec, care curg fără întoarcere şi care trebuie prinse cât mai repede cu putinţă şi că acesta este prioritatea zero: să mai recuperăm ceea ce se poate recupera din cultura care se duce fără întoarcere, care este condamnată să se întâmple aşa şi curând nu o vom mai găsi şi ne vom da seama că am pierdut ceva valoros.
Rep.: - Vă mulţumim. Vă dorim multă sănătate, putere de muncă şi mult succes în readucerea în actualiate a lăzii de zestre româneşti.
Citiţi şi:
- Ioan Mititean, la 80 de ani: Sunt un cronicar al Ţării Năsăudului
- Prof. Mărioara Buzilă: Liceul de Muzică Bistriţa este ca un copil de-al meu
- Flavius Buzilă: Doresc să sărbătorim, la Bistriţa, Hara, la 20 de ani şi 10 ani de la lansarea Imnului Liceului „Liviu Rebreanu”
- De vorbă cu Mircea Daroşi, la 70 de ani, despre destin şi cultură
- A fugit cu alesul inimii de Rusalii, la „Înstruţatul Boului”
Ultimele stiri
Cultura
În calitate de cronicar literar, Mircea Daroși și-a adunat în volumul Cronici literare (Ed. PIM,...
Comentarii
Pr. Oltean Leon -
La mulți ani binecuvântați! Un om cu suflet mare! Bunul Dumnezeu, să te aibă in grija, atât pe tine...
V -
Inițiative dintre cele mai stupide, numai să nu adormim în legislativul țării. Stimulați...
prof. Radu Băeș -
La mulți ani cu sănătate!
prof. Vasile Găurean -
„Femeia frumoasă trebuie să fie ca o icoană, care împodobește casa, nu să o murdărească” zicea...
prof. Vasile Găurean -
„Femeia frumoasă trebuie să fie ca o icoană, care împodobește casa, nu să p murdărească” zicea...
Aniversări
La popas aniversar, domnule IOAN PALFI, director la Camera de Conturi Bistriţa-Năsăud, primiți călduroasele noastre felicitări și urări de bine...
La ceas aniversar, îi dorim părintelui George Cetănaș, preot paroh la Tăure, multă sănătate, viață îndelungată și rodnică păstorire.
Sănătate și bucurii, în zi de naştere, îi urăm colonelului în retragere FLORENTIN ARCHIUDEAN, director al Ansamblului Folcloric „Cununa Grâului” din...
![[Valid RSS]](/sites/default/themes/rasunetul/images/valid-rss-rogers.png "Validate my RSS feed")
Adaugă comentariu nou