RĂDĂCINI ADÂNCI - RĂDĂCINI ÎMPRUMUTATE

Cuvintele din acest articol mi-au fost inspirate de lectura cărţii RĂDĂCINI ÎMPRUMUTATE, autor Menuţ Maximinian, Editura Karuna, Bistriţa, 2009.

Este adevărat că atunci când o carte are prefaţa scrisă de un titan, şi am să numesc trei personalităţi din rândul scriitorilor bistriţeni cărora le atribui acest cuvânt frumos: Vasile Găurean, Olimpiu Nuşfelean, Vasile V. Filip, iar tu eşti o simplă cititoare, nu mai ai curajul să publici impresiile tale. Vedeţi, cunoscându-le scriitura, i-am numit pe aceşti oameni titani în ale scrisului fără să mă sperie cei cărora nu le plac aprecierile pozitive, dar rămân la părerea mea că numirea lucrurilor valoroase ne ajută pe toţi şi nici nu îmi place că se obişnuieşte ca valorile să fie apreciate doar după plecarea autorilor la Ceruri!

Ei bine, cartea RĂDĂCINI ÎMPRUMUTATE este prefaţată magistral de profesorul-doctor în etnologie Vasile V. Filip.

Economia acestui spaţiu tipografic mă determină să scriu doar câteva impresii şi conexiuni ce mi-au venit în minte citind cartea, şi, în primul rând, gândul m-a dus la savantul român de renume internaţional, Nicolae Iorga, dar am să încep cu un citat din cuvintele scrise, cu rost şi cu rol de trezire, de Prof. Dr. Vasile V. Filip în PREFAŢĂ:

„Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la problematica naţională, însuşită şi de autorităţile române, este că naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie politică, că graniţele naţionale se spiritualizează. Nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adăugat”, deci neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne îndeamnă „să privim spre trecut” încă din secolul al XIX-lea, în următorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc. [...] Balcanii, însă, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru că problema naţională nu şi-a consumat aici enormele energii la timpul potrivit, odată cu Occidentul european. Aici apartenenţa la o anume etnie are încă o dimensiune „divină”, şi nu poate fi tratată doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile raţiunii universale.(De altfel, personal, mă îndoiesc foarte tare că omul va deveni vreodată o fiinţă exclusiv şi unidimensional raţională.)”

Păi, să vă îndoiţi foarte tare Domnule profesor pentru că ştim cu toţii că omul, devenit conştient că este una cu viaţa şi asta, nu doar la nivel conceptual, ci inclusiv la nivelul acţiunii şi al conştiinţei, nu are cum să aibă o singură dimensiune!

Recunosc faptul că am citit cu trudă şi din respect această a şaptea carte-studiu a Domnului Menuţ Maximinian şi asta pentru că este o lucrare înţesată de informaţii desprinse atât din studiile ca etnolog şi ziarist ale autorului cât şi din scrierile valoroase ale numeroaselor personalităţi ce s-au ocupat de subiectul tratat în lucrarea de faţă.

Autorul ne spune de la începutul volumului că avem în faţă un studiu început cu documentarea pentru cartea CHIP DE ÎNGER, Ed. Karuna, Bistriţa, 2008. Tânărul cercetător-etnolog ne arată că a încercat să descopere aceste locuri – Bazinul Odorhei, judeţul Harghita- aşa cum sunt ele, fără „cosmetizări stilistice, prezentând lucrurile aşa cum sunt, de la Aşezarea geografică, la Pagini de istorie, Românii şi secuii, Biserica ortodoxă în secuime, Aspecte ale învăţământului românesc, Modelul sintetic-integrativ, Mentalităţi etnice, Viaţa culturală, Ocupaţiile tradiţionale, Meşteşuguri, Port popular, Obiceiuri.”

Menuţ Maximinian arată că a intitulat cartea cu o sintagmă ce aparţine preotului Puiu Pavel de la Odorhei şi că şi-a luat drept călăuză în curajosul său demers Duhul Sfânt.

Desigur, cred în faptul că tânărul scriitor a mai avut şi alte călăuze în interiorul său: dragostea de România, dragostea faţă de profesia aleasă, iubirea reală faţă de Dumnezeu. Să mai adăugăm şi întrebarea: Este Menuţ Maximinian un „ziarist de temperament”?.

Ecoul acestei cărţi se aseamănă cu un îndemn ce îl auzim în prezent pe Postul de televiziuneTRINITAS: „Ca să aflăm cine suntem trebuie să aflăm cine am fost”.

Pentru că în acest volum, ce numără 293 pagini, sunt generoase pagini despre istoria şi religia noastră, vă invit cu drag să rămânem în acelaşi registru şi să citim cuvintele unui scriitor, marele om de cultură ce şi-a iubit ţara şi istoria ei cu o patimă sacră, Nicolae Iorga, despre textele căruia putem spune că sunt ramuri din rădăcinile noastre adânci.

Nicolae Iorga „ pelerinul care a străbătut de-a lungul şi de-a latul pământul românesc alcătuind o impresionantă monografie etnică, o tumultoasă cronică a naturii, sufletului, vieţii, obiceiurilor, ocupaţiilor, năzuinţelor şi suferinţelor poporului răspândit în străvechile provincii ale genezei sale” ne vorbeşte încă prin scrierile sale.

În cartea ROMÂNIA CUM ERA PÂNĂ LA 1918, Nicolae Iorga spune, în Capitolul 8 intitulat Dicolo de munte, în secuime, următoarele:

„Pe culmi, într-o ţară unde românimea e aşa de legată de-a noastră, având de la vlădica de Roman şi vechile antimise ale bisericilor, acolo, în „secuime”, de-a lungul Murăşului, trecem prin sate în care numai alocurea populaţia este românească, pe când în valea vecină ţărănimea aceasta a cedat presiunii îndelungate, şi a vecinătăţii străine, şi a statului care ocroteşte pe aceştia.

Bieţi români, cari au păstrat din ceea ce a fost atâta doar: portul, legea unită şi unele obiceiuri! Aceste obiceiuri, păstrate şi de aceia cari vorbesc încă româneşte, sînt din cele mai frumoase. Le-am găsit la serbarea populară dată de secţia din Tîrgul Murăşului a Ligii culturale. [...] Odată însă, în marginea acestor munţi, a fost un centru însemnat de viaţă romană, înfipt ca avanpost militar în faţa barbarilor încă nesupuşi. Şi-au avut astfel şi romanii în această „secuime pe secuii” lor...Săpături făcute mai mult la întâmplare au dat grămezi de monede, - şi cu chipul lui Traian, iar pe cealaltă parte, menţiunea „Daciei prinse”, Dac(ia) cap(tal) – pe lângă lanţe de bronz şi alte unelte preistorice, şi ciudate pietre săpate cu soarele credincioşilor lui Osiris, ori un grosolan bou Apis purtând inscripţie grecească, ori cu animale bizare din aceeaşi vale a Nilului. Ce mai aducea cu sine, peste străvechii băştinaşi, şi această cucerire a lui Traian, care e ţinută să fi dat cei mai autentici latini, din cari singuri ar fi să ne coborâm noi!”

Las textele de mai sus să vorbească.

Rădăcini adânci sunt şi faptele martirilor noştri care şi-au dat viaţa pentru ţară şi credinţa strămoşească. Un exemplu de martiri din judeţul Bistriţa-Năsăud îl reprezintă cei patru ajunşi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, prin Hotărârea Sinodală din toamna anului 2007 şi cinstiţi ca Sfinţi Mucenici ai credinţei străbune: Tănase Todoran din Bichigiu, Grigore din Zagra, Vasile din Mocod şi Vasile din Telciu, martirizaţi în luna noiembrie 1763.

Este de dorit ca acei oameni născuţi în altă naţionalitate, dar care locuiesc pe teritoriul unei alte naţii să tindă a avea în inima lor iubire reală faţă de locul unde trăiesc. Voi vorbi despre un om care este un pisc de devotament şi cinste cu privire la poporul român căruia i-a învăţat limba pentru a-l putea înţelege şi ocroti: Regele Carol I al României.

Uneori nu putem să atingem piscuri atât de înalte, dar dacă dorim a ne înălţa, ducând o viaţă plină de iubire şi adevăr, este benefic pentru orice om.

Vă propun spre atenţie câteva cuvinte splendide din cartea DIN VIAŢA REGELUI CAROL I, tipărită în anul 1939, an în care se năştea primul copil al părinţilor mei, Ileana:

„Regele Carol de Hohenzollern a prins în ţară rădăcini foarte adânci şi ramificate peste tot. El îşi cunoştea ţara în lung şi lat, şi fiindcă el cunoştea aşa de bine România şi locuitorii ei, acestora le-a închinat el toată grija şi dragostea sa. [...] Despre necesitatea religiunii şi a deprinderilor religioase era adânc pătruns Regele Carol I şi nu numai pentru ţara ocârmuită de dânsul, ci şi pentru sine însuşi. După părerea lui două lucruri sunt necesare pentru educaţia tinerimei: o bună instrucţiune în ale religiunii şi frecventarea Bisericii în fiecare Duminecă. [...] Regele s’a interesat mult şi de formarea viitorilor preoţi, el era favorabil ideii şi obiceiului de a trimite în străinătate teologi mai capabili pentru completarea studiilor. [...] Cu preferinţă au fost frecventate universităţile din Cernăuţi, Atena, şi Kiev. [...] Ceea ce Regele pretindea de la supuşii săi, îşi impunea şi lui însuşi. În situaţiunea sa într-o ţară ortodoxă credea el că nu-i prudent să aibă o capelă la Palat. Timp de trei decenii merse el deci la serviciul divin de Duminecă în capela vechei reşedinţe episcopale. Bucuros vorbea regele despre ceremoniile, cântările liturgice şi predicele de acolo. El mergea într-adevăr pentru rugăciune la biserică. Câtă seriozitate în ţinuta Sa, când sta în genunchi cu cartea de rugăciuni în mână şi cu câtă atenţiune asculta predica pentru ca să nu piardă nici un cuvânt. [...] Regele Carol I era un erou în stăpânirea de sine. [...] Dacă El, la ceremonia din Vinerea Mare, a îngenunchiat spre a săruta crucea de la treptele Altarului, aceasta a făcut-o din încredere şi credinţă în Răscumpărătorul lumii, cel răstignit pe cruce. Şi când îşi încheie El testamentul: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh» aceasta n’a fost pentru dânsul numai o formă goală, ci expresiunea credinţei Sale adevărate în Prea Sfânta Treime.”

Am mai spus în altă parte când vorbeam despre Savatie Baştovoi că sunt profund impresionată când citesc cărţi scrise de tineri, chiar mai tineri decât fiii mei!

Deci, să ne bucurăm când tinerii, -iată Menuţ Maximinian împlineşte pe 10 iulie 2010, vârsta de 31 ani-, scriu despre probleme esenţiale ale vieţii sufleteşti a omului sau despre problemele cetăţii, naţiunii, ţării!

Să citim cartea RĂDĂCINI ÎMPRUMUTATE cu IUBIRE şi să nu uităm că IUBIREA în mod sigur ne apropie de DUMNEZEU.