Rămânerea din urmă

“Două trăsuri: una se oprea, alta da să plece” - și un prozator care se joacă cu transfocatorul dincolo și dincoace de intersecția unor drumuri, destine, imperii și istorii, riscând o relație complicată și complice cu personajele care îi aparțin doar până la linia subtilă de demarcație, la intersecția dintre eros și thanatos, cu riscul unor patimi ce nu se sfârșesc decât prin trădare și cu încăpățânarea proprie autorului hotărât să demonstreze că, totuși, noinu știm ceea ce e de știut – iată o provocare onestă pentru orice cititor, fie el de bună sau rea credință, provocare lansată în manieră proprie și inconfundabilă de Cornel Cotuțiu, (Ce rămâne, Roman, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016).
Dacă menționez aici că am citit o carte “anacronică” - sau mai bine zis “anti”, împotriva lui Cronos - îi fac, fără să vreau un compliment autorului. Cum să cataloghez altfel din prezentul nostru cu tehnologia sa ilustră care a diluat până la limita neantului personajul literar, ce aproape că nu mai contează, el, personajul (cui îi mai pasă de cameraman când gustă un film?), îndârjirea virilă cu care Cornel Cotuțiu cioplește caractere ce suportă apropierea de romanul clasic? Sfidare? Frondă? Aș zice meteahnă din anii tinereții, fascinația traseului neumblat și nerecomandat.
Atunci, inegalabilul N. Steinhardt îi reproșa romancierului că tulbură pacea ursului din vârf de munte (“Treaba ursului” - cu referire la romanul “Opt zile pentru totdeauna”). Cornel Cotuțiu se avântase cu convivii până aproape de bârlogul carpatin al legendarului animal cu scopul de a schimba între ei, sub cupola cerului și în preajma jivinei, considerații care n-au fost nici pe placul autorităților, nici ale confraților și au avut darul să-l îngrijoreze până și pe monahul de la Rohia.
Anii nu l-au cruțat nici pe autor și nici pe noi, suntem deci mai circumspecți, mai concilianți, sau aşa ne-ar sta bine – prin urmare la o lectură mai atentă Krainer, Marta și episodicii lor interlocutori, însoțitori sau vrăjmași renunță discret la aerul marțial pe care-l adoptaseră ab initio și acceptă, de dragul confortului nostru iluzoriu, să devină niște entități speculative.
Putem răsufla ușurați.
Bărbatul Krainer își asumă nonşalant destinul plin de contradicții al unui imperiu aflat la apus și ne oferă spectacolul inevitabilei căderi cu eleganța “telefericului” construit de Alexis Zorba in romanul omonim de Nikos Kazantzakis.
Cu o doză sănătoasă de cinism în cuget, Cornel Cotuțiu îl construiește pe Krainer din paradoxuri. Personajul este emisarul unei metropole și în acelaşi timp un exilat, care nu se poate întoarce acasă, el evadează tentativ în brațele lui Eros și aproape îi reușește stratagema când destinul inițial, cel de proscris, îl ajunge din urmă și îl trimite spre veșnicele domenii ale lui Thanatos. Mă urmăreste asemănarea de loc întâmplătoare a acestui destin cu Hrisant Hrisoscelu, unul din caracterele fascinante din romanul “Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu.
O asemănare incitantă şi de loc întâmplătoare. În primul rând fiindcă Marta nu seamănă de loc cu Lucreția Vimercatti. Ea cucerește prin aparenta ei vulnerabilitate și în clipa în care îți dai seama că te-ai lăsat prins într-o capcană e – firește – prea târziu. Acesta e farmecul, este replica pe care ne-o oferă autorul. Un destin implacabil. Nu atât al personajului cât al romanului însuşi.
Cititorul este ispitit cu o recuzita stilizată ce vine din zbuciumatul secol 19, pe când se pregătea și mai agitatul secol 20 – și se trezește din când în când, ca după efectul unui flashback în plin prezent care nu este doar efervescent, prezentul este în primul rând confuz.
Este un merit spectacular al autorului care ne înfățișează reperele valorice din vremea când stăteau să se nască și în ograda noastră rămasă oarecum discret în penumbra istoriei marilor imperii, pentru a ne întoarce, sugestiv în amalgamul prezent, cu “post-adevărul” care a transformat lumea tuturor posibilităților într-una în care orice e posibil.
Admit trăsătura subiectiv-speculativă a acestor considerații. Nu este orice lectură un gest de reconstrucție subiectivă? Răspunsul poate indica un capriciu al cititorului, dar cel care m-a ispitit să procedez așa este autorul însuși.
Pentru un prozator versat în manipularea detaliului (și a cititiorului) cum este Cornel Cotuțiu, consistența personajelor episodice nu este suprinzătoare. Detaliile, încărcătura vitală și mediul în momentele sale radicale sunt și principalele argumente ale ipotezei că de fapt ne găsim în fața unei drame contemporane, transpusă într-un trecut relevant prin semnificații și nu prin acuratețea detaliului reconstructiv. Sau în fața unei drame personale, în măsura în care suntem cu toții părtași ai unui destin de care nimeni încă nu a scăpat viu.

Bistrița. Ianuarie 2017