Rătăcirile unui scrib (6)

După ce s-a scărpinat îndelung în barba stufoasă, m-a poftit să-l urmez. A deschis o uşă ferecată în fier forjat, pătrunzând într-o cămară, de 3/4 m, amirosind a cărnuri afumate. Pe peretele din faţă erau spânzurate patru slănini, câteva zeci de oase, iar pe celălalt erau agăţaţi zeci de cârnaţi, de-acum uscaţi şi buni de mâncat. Al treilea perete era plin de carne de vânat, ţinută zile în şir în baiţ. „Ce bunătăţi!”, am gândit, pentru că nu mai aveam grai. Din peretele din dreapta a deschis o uşiţă şi în faţa ochilor mei s-a arătat o afumătoare, ce ducea în ograda casei. Nu aveam cuvinte în vocabularul minţii şi înţelegerii unui scrib, pentru a spune vreo gândire logică şi veridică. Am amuţit de-a binelea, rămânând mut.
„Urmează-mă! Să ai grijă la trepte”. Şi ascultător, m-am luat după Ceiu precum un câine credincios stăpânului, coborând câteva trepte de lemn de stejar, până-n pivniţa casei.
Sub toată casa era o pivniţă împărţită în mai multe încăperi. În fiecare din ele se aflau lemne de construcţie de diferite esenţe, pietre, bolovani şi lut argilos.
„Am făcut şcoala de „Arte şi Meserii”. Atunci am făcut ucenicia la diferiţi meşteri, lucrând alături de fiecare, furând meseria, prin trudă şi sudori reci. Am strâns din dinţi ani de zile şi iată unde am ajuns. Că, azi am de dat şi la alţii…!”, mi-a mărturisit cu voce caldă şi aşezată.
-Nici prin vis copilăresc nu mi-ar fi trecut vreo bănuială, că la viaţa mea am să văd ceva atât de deosebit şi valoros, ia-m răspuns ca să-l măgulesc.
-„E curios să aud asemenea cuvinte de la un scribalău ca tine.
-Şi n-am spus totul.
În încăperea ce am intrat s-a văzut mâna unui gospodar desăvârşit, toate fiind la locul lor.
M-am oprit în faţa fiecărui obiect lucrat de meşteri, admirând talentul, dăruirea şi mesajul lucrărilor. Ceea ce m-a atras în mod deosebit au fost cele trei tablouri spânzurate pe pereţii atelierului. Cel din stânga sugera un lan de maci sălbatici, iar în depărtare, admiram un munte pleşuv şi o pasăre răpitoare rămasă înfiptă în colţul acela. În celălalt perete era agăţat un tablou arătând un câmp de romaniţe, la liziera unei păduri.
Ceiu mă aştepta în faţa tabloului din mijlocul încăperii, căutând să citească pe chipul meu impresii despre ceea ce am văzut până atunci.
Această lucrare spune totul despre unii oameni ai urbii noastre şi anume meşterii. Din vremuri foarte îndepărtate, se cunoaşte că aceştia erau uniţi în aşa-numite „bresle” (dulgheri, fierari, pietrari, cismari, frizeri şi dogari). Oricum am socoti ei se apărau de oamenii legii şi de rău-voitori. Şi închizând uşa aceea cu două lacăte, am păşit entuziasmat, dar înaintea noastră, am văzut forja cu care muia fierul din care făcea garduri pentru locuitorii din urbe şi jur.
„Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit Doamne, înţelepţeşte-mă!”
Va urma
Gavrilă Florea