Reeditarea lui Ion Pop Reteganul

- 160 de ani de la naşterea scriitorului someşean –

Din opera lui Ion Pop Reteganul au fost reeditate, de multe ori, Poveşti ardeleneşti, cea mai cunoscută scriere a sa, care-i şi conferă titlul de cel mai mare folclorist ardelean, cu o singură excepţie: în 1986 Vasile Netea editează pe lângă „poveşti ardeleneşti” şi o selecţie din „povestirile” lui Ion Pop Reteganul în vol. Poveşti ardeleneşti. Basme, legende, snoave, tradiţii şi povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
Editura Eikon din Cluj-Napoca, în colaborare cu Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, prin Biblioteca Judeţeană şi Muzeul Judeţean, s-a gândit însă la o restituire literară reprezentativă a operei Reteganului, şi pe lângă Poveştile ardeleneşti, Eikon, 2007, ne-a oferit şi un frumos volum de Medalioane literare, Eikon, 2009, ambele având ca autor de ediţie pe Constantin Cubleşan. În Medalioane literare au fost antologate articolele publicate de Ion Pop Reteganul în „Cărţile săteanului român” despre scriitorii din generaţia iluminismului şi paşoptismului românesc: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Vasile Aron, Ioan Barac, Andrei Mureşanu şi Vasile Alecsandri. Avem în acest volum o selecţie reprezentativă din publicistica literară a folcloristului someşean. Nu sunt, propriu vorbind, pagini de istorie literară ci evocări însufleţite de îndemnuri pentru citirea şi cinstirea memoriei acestor cărturari ai neamului. Rândurile despre imnul Deşteaptă-te, române, al înaintaşului conjudeţean Andrei Mureşanu, deschid seria unor aprecieri entuziaste ce se prelungesc până la istorici literari actuali, constituindu-se într-un veritabil florilegiu critic
În acest an, 2013, la împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Ion Pop Reteganul, Editura Eikon ne-a dat o a treia ediţie din Amintirile unui şcolar de altădată, revăzută şi îngrijită de Cornel Cotuţiu. Este, înainte de toate, un document autobiografic de primă mână: anii de şcoală în satul natal, la Năsăud, Gherla şi Deva şi vrednicii săi dascăli ca Vasile Petri şi Cosma Anca îi cunoaştem din aceste pagini, la care se adaugă obiceiuri legate de sărbători şi mai ales figura memorabilă a ţăranului Ion Bunzariu, un păstor din Reteag, care ştia o mulţime de legende despre păsări şi plante şi care este primul său dascăl de folclor. Prozatorul Cornel Cotuţiu ne previne asupra originalităţii memorialisticii lui Ion Pop Reteganul, în comparaţia inevitabilă cu Amintirile …lui Creangă:„Cum evocarea anilor din copilărie a creat în mentalul românesc un reflex cultural, provocat de Ion Creangă, cartea de acum iscă, inevitabil, apropieri şi diferenţieri faţă de incomparabilul humuleştean
Am fost bucuros să reeditez în acest an aniversar Povestirile lui Ion Pop Reteganul într-o antologie care să însemne şi restituirea povestitorului, îndemnat şi de faptul că am, aşa cum spuneam în studiul introductiv, o aleasă preţuire afectivă pentru Ion Pop Reteganul. Este unul dintre primii scriitori pe care i-am citit; ca elev la Şcoala Elementară din satul meu natal, Mintiu-Gherlii, manualul de limba română din clasa a VI-a, prin anii 1955 cuprindea pe la începutul său o frumoasă „poveste ardelenească”, Vizor, craiul şerpilor, o variantă populară românească a Infernului lui Dante, lucru cu atât mai de mirare cu cât eram în plină epocă ateistă; mai târziu am aflat că folcloristul din Reteag s-a şcolit şi la Preparandia din Gherla şi în Amintirile unui şcolar de altădată rememorează cu plăcere acest episod din viaţa sa:„Iar toamna intrai în Preparandie, în Gherla, să mă fac dascăl. Profesori ne erau Demian Atanasiu pentru studiile pedagogice, limbistice, geografie şi istorie; Marţian pentru economie, ştiinţe naturale şi comput, Săcui pentru cântări, rit şi tipic şi Ivaşcu catehet. În Gherla era mult mai bine decât în Năsăud. Viptul, deşi ni-l aducea de-acasă, dar îl ştia prepara găzdoaia mult mai bine decât cele din Năsăud. Profesorii ne ziceau dumneata şi frate, fete erau frumoase şi drăcoase în Candia Gherlei, iar noi, preparanzii, eram junişori între 16 şi 22 de ani. Făceam curte de mergea pârjol şi aveam baluri. Balurile le făcea curatoria bisericească pentru folosul bisercei ori a şcoalei şi noi, preparanzii, eram cavalerii cei mai de frunte şi calfele de măiestrii. Scurt: trecu bine anul cât fui în Gherla ”(1871-1872 n.n.). Şi tot în vremea studiilor mele liceale, am aflat că în micul orăşel de pe Someş au existat două edituri (tipografii) unde s-au tipărit şi câteva cărţi ale lui Ion Pop Reteganul. Ajuns profesor la Blaj am aflat că a colaborat la publicaţiile blăjene „Foaia scolastică”, „Cărţile săteanului român” ş.a., că a fost timp de doi ani învăţător în Sâncel, o comună din apropierea Blajului. Despre el au scris doi dintre oamenii care mi-au fost apropiaţi sufleteşte: profesorul de limba şi literatura română de la liceul „Petru Maior” din Gherla, Ion Apostol Popescu (1920-1984) şi regretatul meu prieten şi coleg de facultate Ioan Ilieş(1940-1996); primul a scris o teză de doctorat, care este şi prima monografie despre folcloristul ardelean, iar Ioan Ilieş, prin lucrarea sa de gradul I dădea schiţa unei viitoare monografii în care Ion Pop Reteganul era privit din perspectiva istoriei literare actuale.
Cele 19 povestiri antologate mi-au servit ca argument pentru a demonstra că Ion Pop Reteganul este un povestitor popular (subl.n.), că povestirile lui descind tematic şi stilistic din Poveştile ardeleneşti, aşa cum mărturiseşte autorul în Precuvântarea volumului său de Novele şi schiţe, apărut la Gherla în 1898.Cuvântul Novele nu trebuie înţeles aici altfel decât ca un sinonim pentru povestire.
Vedem în Precuvântare şi sugestia acestei sinonimii şi mai ales caracterul educativ al povestirilor sale, care este şi cea mai importantă asemănare a lor cu poveştile. Cu alte cuvinte, povestirile lui Ion Pop Reteganul reiau mesajul basmului – victoria binelui asupra răului, pedepsirea nedreptăţii şi a faptelor nedemne - având aşa dar un caracter moralizator, e drept, uneori prea manifest, prea ostentativ, expus aproape ca o învăţătură sau ca o morală din fabulă, ceea ce i s-a şi reproşat povestitorului şi constituie, fără îndoială, o carenţă a povestirilor sale. Dar ele sunt de fapt povestiri/ poveşti şi întocmai ca la Creangă e greu de spus dacă Soacra cu trei nurori este poveste sau povestire. La Ion Pop Reteganul, la fel, graniţa dintre „poveste ardelenească” şi „povestire” este foarte firavă în Mihai Puşcaşul, Petrea Iovului, Susana cea nebună, Cine cum îşi sară aşa mănâncă, Cerşetorul ş.a.
Unele povestiri au nu numai un titlu asemănător cu al poveştilor (v. Povestea mărului), ci împrumută şi formule compoziţionale caracteristice poveştilor. Formule de început : „Zice că erau odată doi oameni de curând căsătoriţi un bărbat şi o muiere. Erau tineri şi frumoşi amândoi şi şedeau numai singuri într-o căsuţă la marginea satului.” Formule mediane : „Aşa povesteau oamenii noştri, care erau îngroziţi de greul iernii că nu aveau lemne, nici vite cu ce să-şi aducă şi nici bani nu prea aveau, că amândoi fuseseră săraci.” Formule de încheiere : „La multă lume a spus Mitru povestea lui cu mărul….Cine nu crede, meargă numai în Bănat şi întrebe unde-i satul acela la care-i zic Mărul şi toţi l-or îndrepta.”
În aceeaşi categorie a povestirilor-legendă se încadrează naraţiunile care arată cum s-au născut unele porecle ale eroilor săi în lumea satului ardelean: Băltosul, Surdul, Bunea , Mihai Puşcaşul ş.a.
Povestirile au ca marcă stilistică dominantă oralitatea, deprinsă la şcoala „poveştilor ardeleneşti” şi evidentă mai ales în ceremonialul povestirii şi în relaţia povestitor-ascultător.
Caracteristicile limbii şi stilului sunt de asemenea comune cu ale „poveştile ardeleneşti”. Iorga spune că Ion Pop Reteganul „cunoştea graiul ţeranilor din ţinutul său, care-i plăcea aşa cum era şi pe care n-ar fi cutezat să-l îndrepte sau să-l îmbogăţească. Un grai scurt, noduros, înfrânat, desigur aspru, dar pecetluind puternic luarea-aminte şi nu se văd oare urmele acestui grai în felurita şi îmbielşugata poezie a lui Coşbuc, care ne-a venit tot de acolo coborâtor al sătenilor din Hordou.”
Sunt fonetisme ardeleneşti: fărină, încătrău, a mere, tată-so; multe regionalisme someşene : praşcău, holtei, a mirui, opşegos, agod, a zloti, godin, jucuţău, marhă, aret; forme inverse ale verbelor la perfectul compus : cătatu-l-au, răscolit-au, răsturnat-au ş.a.; expresii şi locuţiuni populare: că-i teacă, că-i pungă, a da la mir, Doamne iartă-mă şi nu mă scrie în osândă; fie iertat şi mâie pe unde-a înserat, mai pe pont, ei erau curcă, banii îi dădeau pe mere-pere etc; intervenţii personale cu rol de comentariu sau explicaţie: Doamne, Doamne cum se mai schimbă toate-n lume!, Bine a zis cine a zis, că Dumnezeu tot încarcă şi descarcă, ia de la unul şi dă la altul; (Mihai Puşcaşul): „Aşa, Tudorică! Amu te poţi boci, îţi poţi smulge părul, te poţi văieta până nu-i vedea bine, că ţi-ai mâncat odor de fată, ţi-ai omorât-o cu zile, când îi era lumea mai dragă, când era ca un bujorel înflorit.”(Tudorica)
Ca şi „poveştile ardeleneşti”, povestirile sunt întreţesute cu versuri populare, uneori sub formă de proză rimată, pentru a explica o situaţie, starea sufletească a unui personaj, sau pentru a sublinia rolul educativ al întâmplării povestite. Poeziile populare sau cântecele populare sunt prezente în toată varietatea lor, de la strigătură şi cântec satiric ( Mihai Puşcaşul), la doina de jale şi blestem (în Firuţa Nuţului şi Petrea Iovului).
„Ţăranul nostru - scrie Octavian Goga – este un bun povestitor… Fiecare sat îşi are povestitorul. Cu un astfel de iscusit povestitor din satele noastre l-am putea asemăna pe cunoscutul scriitor harnic Ion Pop Reteganul.”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5