La noi

ROMA, în trei ipostaze (4)

Pentru oricine, denumirea toponimului Roma se asociază îndată cu numele de Vatican. Rezidența Papilor (din 1377), după cum se știe, în 1929 s-a constituit ca stat independent, cunoscut sub numele de Statul Orașului Vatican – unul dintre cele mai mititele state de pe planetă: o,44 km. pătrați, cu în jur de 500 de suflete, din 15 naționalități diferite; limbile vorbite: latina și italiana.
Dar statul Vatican are o mult mai mare suprafață, datorită zecilor de biserici care îi aparțin în perimetru Romei, dar și muzee, galerii de artă și tapiserii, pinacoteci, grădini, fântâni, biblioteca, reședința Papei. Iar veniturile provin nu atât dintr-un turism uimitor, cât mai ales dintr-o considerabilă bază economică reprezentată prin mari investiții în întreprinderi nu numai în Italia, ci și în alte țări. Mde!...
Anexa fabuloasă a Vaticanului este, desigur, Muzeul Vaticanului, care adăpostește atâtea galerii celebre și… și… corolarul numit Capella Sixtină!
A le străbate însă în ritmul ce ne-a fost impus de regimentele de slujbași de dinăuntru, e o chestiune ce ține de o satisfacție minimă a orgoliului: Domnule, am fost și eu acolo!... După care aștepți să ajungi acasă și să deschizi internetul albume, cărți.
Până să ajungi la „capela cu minuni”, ai de străbătut un traseu întortocheat, labirintic, cu urcușuri și coborâșuri, inclusiv prin spații exterioare (unde te bucuri că tragi câteva guri de aer proaspăt); la un moment dat, te gândești dacă nu cumva „Capella Sixtină” e un fel de „fata morgana”. Interioarele sunt înalte, garnisite cu tablouri, sculpturi, tavanele gâfâie de stucaturi. Și, tot timpul, o zarvă a vizitatorilor, cei mai mulți parcă mirați ce caută acolo, de vreme ce „a te opri” e un verb uitat. Și dacă „beneficiezi” de alăturarea unui grup de spanioli, cum ni s-a întâmplat nouă, atunci te edifici ce înseamnă în Peninsula Iberică veselie de maidan.
Aveam să trecem și printr-un salon interminabil de lung cu hărți murale, întinse pe lungimi de metri, un fel de atlas geografic al Italiei medievale, luată pe bucăți, orașe, insule, insulițe. Dar, ce salvează (pentru mine) spațiul acesta imens, înalt, e tavanul pictat cu secvențe din viața creștin-bisericească și din lumea laică; și garnisit cu basoreliefuri atât de pronunțate, încât îți dau impresia că acu-acu se desprind din marmura tavanului și cad peste tine.
Nu aveam cum să anticipez că nu „Capella” faimoasă mă va impresiona, adică voi avea timp să zăbovesc, ci culoarul cu tapiseriile pe teme biblice. Aici adjectivele la gradul superlativ le trăiam cu adevărat.
Dintre ele, răvășitoare prin frumusețea creației din lână și mătase, o consider a fi aceea care înfățișează momentul ieșirii lui Isus din mormânt, oprit o clipă în prag, alături de îngeri. Impresionează nu atât mărimea capodoperei (cam 9 metri lungime și 5 înălțime), cât calitatea execuției, a detaliului. Degetul, piciorul, privirea ochilor, omenescul îngerilor sunt atât de vii, de convingători, încât trăiești o stare alternativă de admirație și smerenie… Noroc cu umbreluța verde, ca să-mi descopăr grupul, care tocmai da să cotească spre alt salon.
Tensiunea aceasta de suflet, pe care mi-am dorit-o prelungită, avea să fie intimidată nu numai de rumoarea de interior, ci și de opulența copleșitoare a exponatelor de artă. Și iarăși cârcoteam în sinea mea: Aici și în celelalte biserici pe care le-am vizitat (vorba vine, adică „prin care am trecut”) cum se poate ca atâta frumusețe, în formă, culoare, să stimuleze neprihănirea, virtutea? Aceste două dimensiuni ale existenței, în acest context chiar pot coabita? Mă întrebam la fel, când am fost la faimosul dom al Franței, Catedrala de la Chartres, uimit de ansamblul de vitralii și sculpturi; cineva, de lângă mine, a dat cu presupusul: „Probabil asta s-a și vrut, să-l îndemne pe creștin spre umilință, supunere.”
Am descoperit mai departe spațioasa (e potrivit adjectivul!) pictură a lui Rafael: „Școala de la Atena”. O vedeam… pe viu. De altfel, chiar dacă nu am avut parte de prea multe astfel de contacte directe, cel puțin, puteam să ne spunem că i-am cunoscut pe cei trei uriași artiști care au împodobit Roma: Michelangelo, Rafael și Bernini.
Prima dat mi-a stârnit o mirare nu tocmai entuziastă, când am văzut un tablou care acoperea în întregime un uriaș perete al salonului unde ajunseserăm: Ce caută Sobieski aici? Nu e destul… în nuvela lui Costache Negruzzi? Apoi m-am dumirit (căci nu degeaba iubesc istoria): Regele polon a despresurat cetatea Vienei de asediul turcilor otomani (1683); în felul acesta, a oprit definitiv înaintarea osmanlâilor spre vestul Europei, amenințând, implicit, biserica catolică.
În sfârșit, am atins „fata morgana”, adică ajunseserăm la „Capella Sixtină”! Scuze, cum să percepi vizual, să urmărești vreun detaliu „Din judecata de Apoi”, când în jurul tău e o îmbulzeală și o glăsuială ca de meci pe stadion? Dezagreabil moment!... Rămânea, compensatoriu, deschiderea, acasă, a albumelor și, cumva, satisfacția că ai străbătut niște interioare în care Michelangelo, Rafael și Bernini au fost, cândva și ei făpturi în carne și oase…

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]