La noi

ROMA, în trei ipostaze (6)

Străzile Romei… Clădirile, care le flanchează…
Am aflat că, așa cum arată ele acum, s-ar datora faimosului dictator fascist din Italia interbelică. Mă surprinde că un criminal de o așa anvergură a avut interese într-ale urbanismului, ale arhitecturii. Mde!...
Edificiile civice (cele mai multe doar cu cinci nivele) au ancadramente ieșite în relief dreptunghiular, creând astfel întinderi largi, geometrice, marcate de înalte ferestrele oblonite; unele închise, (protejând o intimitate vicleană?), altele deschise spre azuriul zilei; iar deasupra, portaluri terminate în cornișe elegante. De la o clădire la alta, e o alternanță plăcută de suprafețe gri sau maronii deschis, marcate de o patină a unui timp recent, dar consistent (adică nu fușărit, ar gândi românul, pe motiv de comparație).
Pe una dintre colinele orașului, am întâlnit și câteva străzi unde, în loc de castani sau chiparoși, coborau de-a lungul bordurii portocali. Câțiva băieți mai înalți au sărit să prindă vreun fruct; nu au reușit, fiindcă, nu-i așa? au fost alți băieți înalți înaintea lor, care au reușit să apuce fructul… oprit (de buna creștere, desigur). Dar, mai sus, erau rămase destule portocale pentru a bucura ochiul.
Apropo de obloane… Uite-așa, mi-am amintit de scriitorul de raftul trei Alexandru Vlahuță, din perioada de idilism a literaturii române. Numai că are texte (poezie, proză) care au convenit de minune anilor 50, perioada aceea de un penibil și degradant proletcultism. Ei bine, nu mai știu în care manual de gimnaziu aveam o poezie de-a lui: „Oblonitu-mi-a fereastra”. Nu mă îndoiesc că e o înșirare de versuri ritmate (asta și pentru că, ajuns acasă, am căutat în biblioteca orașului meu și am găsit o antologie din scrierile sus-numitului, dar nici pomeneală de fereastra oblonită). Mi-a rămas în memorie, fiindcă titlul îl scrisesem greșit în caiet, încurcat de forma inversă a acelui perfect compus al verbului, și, drept pedeapsă, profesorul mi-a cerut să-l scriu de o sută de ori. Și iată, printre minunățiile pe care le străbăteam în Cetatea Eternă, eu îmi aminteam de un scriitor trecut de multă vreme la periferia literaturii noastre.
O clipă! Turistul… mai și mănâncă, nu? În odăile elegante ale sufrageriei de la etajul întâi al hotelului nostru, cum obiceiul casei este autoservirea, îți puteai lua un mic dejun până la ghiftuire. Și eu care, din păcate, nu sunt prieten cu micul dejun… Într-o dimineață, am fost sedus de un corn, preparat extravagant, delicios nevoie mare, încât, sedus, mi-am împachetat între șervețele două astfel de bunătăți. Când am dat să ies, un picolo vigilent mă cheamă din spatele meu și-mi vorbește, într-o engleză pe care nu o cunosc, apoi într-o italiană de dialect, dar am priceput din gesticulație (adică, limba internațională a ignoranților), că nu am voie să duc afară nimic. Mă conformez și las cornulețele la prima masă. Tânărul italian se depărtează apoi, iar eu (se poate? da, se poate), am făcut doi pași înapoi, am înșfăcat pachețelul și fă, domnule, atletism!
Altfel, școlarii mei au mâncat pe rupte de-a lungul Romei, mai cu seama (desigur!) pizza. În ce mă privește, așezat pe terasa stradală a localului „Ristorante Satiricus”, am cercetat… (se putea altfel?) macaroane, că de-aia eram în patria lor! M-a impresionat denumirea preparatului („prosciutto e melone-amatriciana”), dar… mai ales nota de plată.
La capitolul acesta, am mai avut o… „satirică”. La un moment dat, am intrat într-un elegant magazin alimentar, dorind să iau niște napolitane (păi, nu? Napoli!). Iau două pachețele de pe un raft (atent, desigur, la… euroi) și cum am remarcat că nu există casieriță, m-am îndreptat spre cea mai apropiată tejghea. Tipul de acolo motroșea ceva sub tăblie, am așteptat, el împacheta o cutie de carton, eu scot banii necesari, el îmi face semn să mai aștept, eu aștept, celălalt meșterește imperturbabil, eu aștept, apoi, brusc, îmi iau banii, las napolitanele, căci îmi vine în gând să-i spun „Tu sei un fico secco, maccherone!” (Mi-a plăcut încă din vremea cursurilor de italiană sintagma „fico secco” – smochin sec). Era însă riscant. Încât, compensativ, îi trag ceva neaoș de mamă. Intelectualul din mine a simțit nevoia să se răcorească astfel, într-unul dintre cuvinte nelipsind consoana… „z”. Noroc că în preajmă nu se afla vreun românaș de-al nostru, să audă ce anatomie cunoaște cogeamite profesorul de literatură.
*
Părăseam o Romă a civilizației antice, o alta, a evului mediu creștin și o Romă a secolului nostru.
La plecare, în parcul din fața aeroportului, mi-am amintit de câteva versuri de la seminarul de italiană, care, iată, s-au împrospătat datorită acestor zile:
„… C*e una citta di questo mondo / Ma cosi bella, ma cosi strana, / Que pare un gioco din fata morgana, / O una visione del cuore profondo.”
Și din nou deasupra Mării Adriatice, într-o zi curată. Albastrul ei îmi ocrotea o stare de calm și, cum înălțimea cerului era tot așa, de un albastru pur, aveam senzația că avionul s-a oprit și plutește nemișcat.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]