„Romândria” şi fasole cu cârnaţ

De săptămâni întregi, mass-media a declanşat o campanie timidă despre „mândria de a fi român” o acţiune cu miros comercial, cu o audienţă nesemnificativă şi fără vreun impact educativ pentru public. Nu te poţi mândri cu o ţară căreia nu-i oferi nimic ci numai îi ceri. Nu te poţi mândri cu o ţară în care, deşi bogată, cei mai mulţi din oamenii ei sunt săraci. Nu te poţi mândri cu o ţară în care clasa politică şi conducătorul ei o urăsc cel mai mult atunci când îi fură avuţia. Nu te poţi mândri cu o ţară în care bătrânii ei, care i-au făurit avuţia, sunt crucificaţi pe stâlpul corupţiei. Nu te poţi mândri cu o ţară părăsită de milioane din cetăţenii ei, cei mai mulţi tineri, care s-au dus în lumea largă pentru a nu muri de foame în patria lor. D. Holbach, unul din autorii „Enciclopediei” franceze (1766) scria: „Patriotismul adevărat nu se găseşte decât în ţările unde cetăţenii, liberi şi guvernaţi de legi drepte, sunt fericiţi”. De fapt, ce-i patria?

Grecii şi romanii nu aveau nimic mai sfânt decât patria, care, spuneau ei, este un pământ pe care toţi cei ce-l locuiesc sunt interesaţi să-l păstreze, din care nu voieşte nimeni să iasă, căci fericirea nu se părăseşte, şi unde străinii vin în căutarea unui azil. Este o doică ce-şi dăruieşte laptele cu aceeaşi plăcere cu care îl primeşte. Este o mamă care-şi iubeşte toţi copiii şi nu face vreo deosebire între ei decât în măsura în care ei înşişi se deosebesc: care vrea desigur, să existe şi belşug şi viaţă modestă, dar nu săraci; mari, mici, dar niciun oprimat; care, şi în această rânduială inegală, rămâne nepărtinitoare, deschizând tuturor drumul spre locurile de frunte; care nu îngăduia niciun rău în familia sa, decât acela pe care nu îl poate împiedica: boala şi moartea; care crede că n-a făcut mare lucru dând viaţă copiilor ei, dacă nu le poate asigura bunăstarea. Ea este o forţă, veche cât societatea, întemeiată pe natură şi ordine; o putere mai mare decât oricare alta ce-i ridică din sânul ei pe magistraţii supremi, pe politicieni sau pe regi; o putere supune legilor sale atât pe cei care comandă în numele său, cât şi pe cei care se supun. Iubirea de patrie nu se poate simţi decât acolo unde este democraţie; este o virtute politică, prin care se renunţă la sine însuşi, dându-se întâietate interesului public faţă de acela personal; este un sentiment, nu urmarea unei cunoaşteri; ultimul om al statului poate să aibă acest sentiment, la fel ca şi şeful statului. Nu există patrie sub jugul despotismului.

La noi, poporul „romândru” de ţara sa, cu ocazia marii sărbători naţionale din 1 Decembrie a avut parte de fastuoase parade ale armatei române, cât a mai rămas din ea, dar şi de o porţie de fasole cu cârnaţ care a băgat dihonia între oameni, sub privirile mândre ale conducătorilor care le-au oferit-o pentru a fi cât mai iubiţi şi mai fericiţi în turnul lor de fildeş, deosebirea dintre ei fiind aceea că primii tac iar ceilalţi vorbesc, ceea ce îi uneşte însă este doar teama pentru supravieţuire; poporul să-şi ia porţia de fasole cu cârnaţ. Iar cei mari să-l poată conduce până în vecii vecilor. Ubi bene ibi patria? Aceasta-i întrebarea!