Romanele lui Rebreanu

Demersul critic al exegetului măierean Iacob Naroş este oportun înainte de toate. Deşi lipsită de pretenţia interpretării originale romanelor discutate, căci autorul nu propune o viziune inedită, „Romanele lui Rebreanu” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012) este totuşi o carte menită să facă ordine, să limpezească amalgamul (uneori descurajant, de ce să n-o recunoaştem!) de documente şi studii critice care s-au scris pe marginea operei romaneşti a marelui scriitor bistriţean. Toate acestea, fără a omite fireşte, lucrul propriu-zis pe text.
Cartea, trudnică prin exhaustivitatea pe care şi-o asumă, propune cititorului – avizat sau nu! – o privire de ansamblu (text, context socio-istoric, receptare critică etc.) asupra romanelor lui Rebreanu. Un efort considerabil şi bine-venit, credem noi. Pornind de la formele incipiente, însemnări, prime încercări ale romanelor analizate, criticul parcurge sârguincios textele propriu-zise, sursele de inspiraţie, diferitele lor forme, traducerile, reacţiile critice, chiar şi cele mai puţin favorabile. Demne de menţionat sunt şi „Anexele” cu care criticul îşi încheie analiza fiecărui roman. Se insistă aici asupra inventarierii succinte a diferitelor variante sau încercări romaneşti, elemente păstrate sau modificate de la o formă la alta (conflicte, personaje, nume ale acestora, toponime etc.), vocabular, figuri de stil şi altele.
„Romanele lui Rebreanu”, menţionam noi mai sus, nu se adresează doar lectorului avizat. Cartea poate fi privită atât ca o introducere în opera romanescă rebreniană ante-lectură, dar şi ca o suită de studii care să-i limpezească cititorului imaginea generală a romanului (şi a contextului în care acesta a fost redactat) post-lectură. Deşi vorbim despre un volum amplu (peste 400 de pagini), exegeză în toată regula, cu documentare minuţioasă, studiu meticulos, nu putem să nu remarcăm o oarecare facilitate cu care acesta poate fi parcurs, datorată cu precădere textului critic cursiv, fluent, fără sincope sau digresiuni obositoare. Nimic mai oportun! Rolul criticii literare în viziunea lui Iacob Naroş este acela de a limpezi în primul rând, iar nu acela de a împotmoli cititorul, îndepărtându-l. Chiar şi trecerile uneori abrupte de la un subiect la altul, de la un palier al analizei la celălalt pot fi trecute uşor cu vederea dacă ţinem seamă de pretenţiile exhaustive ale comentariilor.
Aşa cum criticul menţionează în finalul cărţii travaliul impresionant care stă la baza fiecărui roman comentat, dorim şi noi să atragem atenţia asupra muncii titanice în care va fi constat întocmirea volumului pe care îl analizăm. Vorbim despre o carte ale cărei note bibliografice conţin 8 pagini de titluri scrise mărunt. De la numere de reviste literare, pagini de arhivă extrase din diverse surse, interviuri sau studii critice ample dedicate vieţii şi operei lui Liviu Rebreanu, la adrese de pagini web. Nimic nu pare să-i scape exegetului. Afirmaţiile sale sunt în permanenţă sprijinite de vreun citat sau trimitere bibliografică.
Cu toate acestea, „Romanele lui Rebreanu” nu este un inventar sec, exterior operei supuse comentariului. Deşi există un important accent asupra contextului care a generat opera şi în care aceasta a fost receptată, privirea criticului nu se îndepărtează iremediabil de text, de opera propriu-zisă. Exhaustivitatea nu exclude aşadar o oarecare profunzime a actului critic, a viziunii asupra textului. Nu rare sunt pasajele în care privirea exegetului se fixează asupra operei, extrăgând concluzii care se despart de viziunea exterioară, de palierul strict biografic aşadar. Bunăoară, vorbind despre Apostol Bologa şi plecând de la o definiţie dată conceptului de tragic a lui Radu Petrescu, Naroş susţine: „Bologa nu poate accede decât prin moarte la această certitudine non-contradictorie a existenţei sale. Universul acestuia este închis în mod simbolic între două spânzurători şi nu există drum să ne scoată din acest spaţiu. Tragic nu ar însemna absenţa drumului spre un DINCOLO dorit, ci prezenţa mai multor drumuri care se deschid spre închis.” (p. 120).
Se poate observa de asemenea o oarecare latură didactică a studiilor lui Iacob Naroş. Afirmaţia aceasta este mai degrabă apriorică, deoarece intenţiile de această natură nu sunt vădite în text; ele transpar mai degrabă din felul în care el este compus. Demersul critic la Naroş nu este aşadar acela simplu de a clarifica, de a face ordine în ampla biobibliografie rebreniană, ci şi acela ascuns de a-l îndrepta pe lector înspre textul supus analizei, de a-i stârni într-o oarecare măsură interesul şi pofta (re)lecturii. Tocmai integralitatea şi minuţiozitatea cu care sunt tratate romanele şi tot ce ţine de acestea face să găsim elemente care ne vor îndrepta lectura (sau relectura, insistăm) pe noi piste.
În final, nu putem decât să subliniem afirmaţia călinesciană cu care Iacob Naroş îşi conchide volumul: „Judecăţile critice nu sunt verdicte şi e îngust acela care nu se ajută de adâncimea timpului şi nu RECITEŞTE”(p. 399). Este un îndemn cât se poate de oportun pentru a încheia textul de faţă (mai ales în lumina celor spuse anterior), text care a supus atenţiei o carte care se va dovedi a fi de referinţă în larga bibliotecă ce conţine biobibliografia rebreniană.